Una dintre premierele anunţate pentru această toamnă ale Teatrului Naţional din Bucureşti îl readuce pe dramaturgul ceh Petr Zelenka pe scenele româneşti, după succesul fulminant de la Piatra Neamţ, de acum patru ani, cu „Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zielele” în regia lui Radu Afrim. Cum s-ar fi cuvenit să fie notat exact în caietul de sală, a cărui responsabilitate pare a şi-o asuma Cristiana Gavrilă. Caiet de sală care seamănă, de altfel, noului spectacol despre care vorbeam, „Purificare”, în regia tânărului regizor Alexandru Mâzgăreanu.
Adică promovare colorată, vioaie, pe pagini lucioase, cu nume sonore de sprijin şi cu tot atâtea erori de substanţă. Fiindcă, atunci când textele aceluiaşi dramaturg duc, într-un caz, la un binemeritat succes şi în altul la o reprezentaţie teribil de redundantă, incoerentă, pedagogistă şi, în ultimă instanţă, plicticoasă, avem două posibilităţi: ori al doilea text este ratat de scriitor, ori al doilea spectacol de regizor. Cu ajutorul neprecupeţit al actorilor. Cum nu am avut acces la text (experienţa Teatrului Naţional din Timişoara rămâne unică, până una-alta, cu a sa revistă „Atent” ce include şi textele premierelor), obiectul de referinţă rămâne spectacolul, cum probabil este şi normal.
Aşadar, avem un spaţiu de joc în Sala Atelier, a cărui responsabilitate scenografică şi-o asumă Andrada Chiriac. Aceasta aşază spectatorii de o parte şi de alta (cât de motivat o făcea, de pildă, recent, Alexander Hausvater la Teatrul German din Timişoara pentru „Don Carlos”!), culoarul de desfăşurare având la un capăt un perete de monitoare TV (vom fi într-un studio de televiziune, dar şi în subconştietul-acvariu al presupusei relaţii post-factuale pedofil – victimă), la celălalt un pian care, cu o nesemnificativă excepţie, rămâne neutilizat. Culoarul este întrerupt la jumătate de o canapea ce stă spate în spate cu o chiuvetă şi un frigider, parazitare până la urmă. Costumele, excepţia celor ale „Bureţilor uzi” şi al copilului Mikuláš, nu spun mai nimic despre pesonajele la a căror definire ar trebui să conlucreze.
Lipsa de inspiraţie scenografică ar putea fi, desigur, salvată de jocul actoricesc. Din păcate, cu excepţia lui Adrian Titieni, deţinătorul rolului principal (scriitorul Jacek) şi a copilului Vlad Roşu, toţi ceilalţi actori din scenă (şi nu sunt puţini) lasă impresia fie a unei suverane lipse de chef, fie a unei încropeli de cămin cultural. Bun, şi aceasta ar fi o soluţie, adică un soi de exerciţiu Titieni – Vlad Roşu şi compania, dar cu condiţia ca respectiva companie să nu submineze jocul celor doi ceea ce, din păcate, se întâmplă în „Purificare”.
Torturatul interior Jacek, al lui Titieni, este un nesfârşit chinuit, un biet om sub vremi, dar şi sub patimi incidentale, precum pasajul (real ori închipuit) de pedofilie, dar şi cel absolut palpabil (financiar, în primul rând) de scenarist TV. În definitiv, în ambele cazuri este vorba despre viol, primul inacceptabil social şi moral, al doilea piesă media provocând adulaţia. Cred însă că Alexandru Mâzgăreanu nu a observat umorul despre care vorbeşte dramaturgul în textul oferit caietului de sală, umor pe care Afrim îl sesizase perfect la Piatra Neamţ. Poate de aici şi excesul de povestioară moralizatoare, în special din final, care transformă întregul într-o „lecţie de viaţă” la adresa contemporaneităţii noastre „devastate moral”, ca să-l citez încă o dată pe Zelenka, o contemporaneitate la fel ca toate contemporaneităţile de când e lumea şi pământul, de altfel.
Cât despre ridicolul agresiv al divertismentului TV, care îşi asumă toate rolurile, de la educaţional la analitic etic şi comunitar, intenţia bună a potenţialelor sarcasm/denudare a mecanismelor rămâne fără acoperire în faptul scenic (care, oricum am teoretiza, are obligaţia esteticului, fie şi în cel mai relaxat înţeles al noţiunii). Din acest punct de vedere, este inevitabilă comparaţia cu un spectacol prezentat în acelaşi spaţiu al Sălii Atelier, având o miză asemănătoare, la doar trei săptămâni după premiera „Purificării”: „TV for Dummies…”, de la Teatrul Naţional din Iaşi, montare a Ioanei Păun după textul Mihaelei Michailov şi al Monei Bozdog. Pariul rămâne câştigat de ieşeni.