Sunt un om normal, care munceşte cu drag şi se relaxează când are ocazia. Călătoresc când am timp şi îmi văd prietenii prea rar. M-am născut în Iaşi, oraş pe care vi-l recomand să-l vizitaţi în drum spre mănăstririle din nord, şi am luat contact cu jurnalismul încă de pe băncile facultăţii, când am lucrat la un post local de televiziune, ca redactor de ştiri externe. Călătoria spre „tărâmul” Pro Tv a început în toamna anului 2000, când am câştigat concursul de prezentator la Pro Tv Iaşi. Tot într-o toamnă, trei ani mai târziu, am venit la Bucureşti, unde prima probă de foc a constituit-o transmisia în direct, din studio, a atentatelor teroriste de la Londra, în iulie 2005. Mulţumită meseriei mele, am avut marea ocazie să-i întâlnesc pe renumiţii Francis Ford Coppola, Armand Assante, Madeline Albright, Bruce Dickinson şi Eric Braeden. Cu adevărat onorat m-am simţit când mi s-a propus să prezint emisiunea „România, te iubesc!”, în septembrie 2008, o emisiune ce a apărut ca nevoia firească a redacţiei de a-şi extinde competenţele şi talentele în afara formatului clasic de ştiri, care nu au mereu răgazul să aprofundeze, ci informează într-o succesiune rapidă de materiale. Şi tocmai asta fac reportajele de la „România, te iubesc!”, intră în profunzimea subiectelor, explorează sentimentele şi urmăresc toate emoţiile personajelor.
„Cred că putem schimba ceva”
Anchetele difuzate de emisiunea pe care o găzduiesc sunt consistente şi concentrează poveşti incredibile, emoţionante, şocante, amuzante. A fost, cred, din punct de vedere jurnalistic, un pas enorm că am arătat şi arătăm în continuare problemele aşa cum nu le-a văzut nimeni până acum şi că am şi avut ocazia să punem presiune pe cei responsabili, uneori chiar în studio, în direct. Cel mai important mi se pare că telespectatorii au astfel şansa să afle povestea de viaţă, de cele mai multe ori privită din mai multe unghiuri, din spatele unei statistici seci. Cu alte cuvinte să plângem, să râdem, să ne indignăm. Să ne întrebăm ce ar trebui făcut pentru ca anumite erori să nu se mai repete. Iar eu cred că putem schimba ceva, dacă nu o situaţie sau o stare de fapt, atunci măcar felul în care o privim sau ne raportăm la anumite evenimente ce ne înconjoară.
Cazuri care încă şochează
Nu de puţine ori mi s-a întâmplat să uit că, de fapt, privesc un reportaj. Când povestea, imaginile şi personajele mă prind şi mă trag în lumea lor, atunci ştiu că văd un material excepţional. Sincer, am fost de-a dreptul şocat că mai există oameni care trăiesc vieţi normale după coşmarul îndurat în copilărie în Cighid, „lagărul” în care, pe vremea lui Ceauşescu, erau trimişi să moară copiii cu malformaţii. Şi la fel de impresionant este că, după o muncă susţinută, desfăşurată pe săptămâni întregi, în care Paula Herlo a luat România la pas, a reuşit să-i găsească pe supravieţuitori şi să-i convingă să-şi spună povestea. La fel de şocant a fost şi reportajul colegului meu, Alex Dima, realizat la groapa de gunoi a Clujului, unde sute de oameni îşi duc cu chiu cu vai viaţa de pe o zi pe alta, crescându-şi copiii într-o mizerie de nedescris, mănâncă şi dorm între ceea ce aruncăm noi, oamenii de la oraş, „civilizaţii” care încă nu am învăţat importanţa sortării gunoiului şi a reciclatului. M-au indignat şi m-au revoltat în egală măsură reportajul Ancăi Nastasi, despre cum a reuşit să ne subjuge industria alimentară, culmea, legal, cel al lui Toni Dohotariu, despre vrăjitoarele care golesc de bani grei buzunarele credulilor, sau cel al lui Cosmin Savu, despre Krivoi Rog, combinatul din Ucraina care costă bugetul României două milioane de dolari. An de an. Şi nimeni pare să nu facă nimic pentru a pune capăt acestei risipe.
„Munca noastră e apreciată”
Satisfacţiile muncii de jurnalist nu întârzie însă să apară. Sutele de mesaje pe care le primim pe site-ul stirileprotv.ro, mailurile şi scrisorile din partea telespectatorilor ne dau de înţeles că munca noastră este apreciată. Iar asta nu e tot. Îmi amintesc cât de mulţumită era colega mea, Carmen Avram, care a fost contactată de una din femeile care făceau tratamente pentru a putea avea un copil şi care a şi apărut în reportajul realizat de Carmen, dându-i o veste dublu de bună: după o inseminare reuşită în Austria, urma să aducă pe lume nu unul, ci doi bebeluşi.
„România are multe de oferit”
România mi se pare o ţară în care totul e şocant şi impresionant. E o ţară a contrastelor, a situaţiilor absurde, în care străinii ne învaţă să facem vin pentru că noi ne-am abandonat viile, în care spitale de psihiatrie unde s-au băgat fonduri europene, rămân acum fără bugete, în care mămicile merg la ginecolog în timpul sarcinii şi nasc bebeluşi cu malformaţii grave, iar medicii ridică din umeri şi atât. Cu toate că lucrurile par să se urnească mai greu la noi în ţară, iar uneori par de-a dreptul înţepenite, cu toate că uneori eşti tentat să vezi numai problemele şi nu mai reuşeşti să priveşti dincolo de greutăţi, România rămâne o ţară nu doar a tuturor posibilităţilor, ci şi cu potenţial, o ţară care are încă foarte multe de oferit. Tocmai de aceea, noi, la ”România, te iubesc!”, tragem un semnal de alarmă acolo unde lucrurile merg de-a-ndoaselea şi scoatem în evidenţă frumosul acolo unde este prea adânc îngropat. Arătăm o Românie cu bune şi cu rele şi nu ne dăm în lături să-i facem o declaraţie deschisă: România, te iubesc!
