După închiderea Lăptăriei lui Enache, spectacolele Companiei de Teatru D’AYA se ţin săptămânal în Clubul La Muse de pe Lipscani. Cel mai cunoscut şi apreciat spectacol, „Dragostea durează 3 ani”, se va juca sâmbătă, 20 august, în prezenţa autorului cărţii, Frédéric Beigbeder.
Mulţumim Clubului La Muse pentru găzduirea şedinţei foto.
Nu aveţi nici o scuză să nu vedeţi acest spectacol, o punere în scenă foarte reuşită a romanului lui F. Beigbeder, un spectacol dificil de catalogat, dar minunat de urmărit. „E o infuzie de viaţă”, cum mi-au spus Cristi şi Gabi Iacob, doi dintre actorii distribuiţi în piesă şi invitaţii noştri în această săptămână. „Distribuit” e forţat spus, de fapt, pentru ei, aceste spectacole reprezintă o oază de bucurie, piese pe care le joacă chiar şi pe timpul verii, în timpul vacanţei.
Vara aceasta, aţi avut spectacole aproape în fiecare săptămână. Nu vă place în vacanţă?
Gabriela Iacob: Fugim câteva zile ori de câte ori putem. Am avut o săptămână întreagă de vacanţă.
Cristi Iacob: Asta înseamnă vacanţă pentru noi. În definitiv, dacă lumea vine, e o plăcere să ţinem spectacolele. Pentru mine este şi o plăcere, nu este numai o meserie. Există un aforism foarte frumos al lui Thomas Bernhard în „Creatorul de teatru”, care se joacă la Teatrul ACT, „teatrul nu este o instituţie de binefacere pentru bolnavi mintal”. Foarte mulţi oameni cred că aşa ceva este teatrul. Nu este aşa, actoria chiar este o meserie foarte frumoasă.
Cum merg spectacolele în noul spaţiu, în Clubul La Muse? Teatrul de club e ceva destul de nou pentru noi.
C.I.: Te înşeli. Uită-te câte spectacole de stand up comedy sunt, se joacă trei patru simultan.
G.I.: Noi am venit şi cu spectacolele după noi. Lumea le ştia deja din Lăptărie.
C.I.: Aveau deja o faimă, să zic aşa, o istorie. Şi acum le jucăm cu sala plină!
Mutarea dintr-un spaţiu într-altul vă derutează?
C.I.: Ne-am obişnuit, am jucat pe plajă, pe nisip, în mijlocul concertelor, acum suntem blindaţi. Putem juca şi într-o gură de canal sau cu spectatorii agăţaţi deasupra noastră. E un soi de antrenament, ca de SWAT. Serios acum, oamenii acceptă convenţia, ba chiar se amuză atunci când mă aşez lângă ei sau cad peste ei. Când dau de cald, mă opresc!
G.I.: Sunt pregătiţi. De exemplu, la ultimul spectacol, cineva mi-a aprins bricheta, să văd pe unde merg.
C.I.: Intră foarte uşor în convenţie. Bine, există deja convenţia teatrală, când eu sunt protejat ca actor, sus pe scenă.
G.I.: Aici nu este aşa! Când mă dezechilibrez, întotdeauna ştiu că este un spectator care mă repune pe scenă.
C.I.: Sau dacă e unul beat în sală, care vorbeşte aiurea şi tu-l iei la rost, nu se întâmplă nimic. Ceilalţi se amuză, curioşi să vadă cum ieşi din situaţia respectivă. E ca un meci de box, până la urmă. Dar are farmecul lui, pentru că niciodată nu este la fel. Să mă crezi, niciodată un spectacol nu a fost egal cu altul. Şi, slavă Domnului, „Dragostea durează 3 ani” a avut peste 500 de reprezentaţii.
E spectacolul lui Chris Simion. O colaborare cu rezultate frumoase.
C.I.: Suntem nişte ciudaţi. Suntem atipici şi ea este un regizor atipic. E o femeie care zilnic cară 10 kg: laptop, cabluri, proiectoare. E un fel de montaniarda teatrului.
E curios, orgoliile nu v-au despărţit.
C.I.: Asta e foarte frumos aici: e o oază. Adică, chiar ne înjurăm în faţă. Sunt foarte serios, nu ne vorbim pe la spate.
G.I.: Sunt puţini cei care rezistă într-o astfel de relaţie.
C.I.: Toate comentariile se fac direct, dacă nu-mi place ceva, o spun!
Gabi: Şi noi, până am ajuns să discutăm aşa, am trecut prin multe momente dificile.
C.I.: Da, fiindcă veneam cu bagajul din teatrul de stat. Bine, acum nu-mi înjur colegii, ferească Dumnezeu, sau teatrul în care lucrez, care e un teatru foarte mişto, unde se discută destul de deschis. Dar a rămas un pic prins… Aici e mult mai mişto şi jucăm cât vine publicul. Nu tragem de un spectacol pentru că este al nu ştiu cui sau fiindcă joacă în el un anumit actor. Nu mai vin oamenii, l-am oprit, fără supărare! E prost, asta e situaţia, facem altul mai bun, căci nu e vina spectatorilor că noi jucăm prost.
Dar reversul? „Dragostea durează 3 ani” se joacă de cinci ani. V-aţi plafonat?
C.I.: Nu ne-am plafonat deloc! Spectacolul e atât de bine stabilit în respectiva convenţie – e vorba de o petrecere – încât nici unul nu seamănă cu altul, cum am zis şi mai devreme. E un soi de stand up, e un hibrid.
G.I.: Spectacolul s-a modificat, pentru că distribuţia s-a tot schimbat. Unii n-au mai putut, alţii s-au mutat, dar nu a fost neapărat un lucru rău. Venind cineva nou, automat am împrospătat spectacolul. Ceea ce ne-a obligat şi pe noi să ne schimbăm, căci, da, e adevărat, se formează un reflex la un moment dat. Dar asta ne-a scos din automatism.
C.I.: Plus că şi personajele au devenit atât de elastice, atât de ale noastre, încât dacă văd o tâmpenie, sigur că o taxez în spectacol. Dacă văd o reclamă proastă, imediat am spus-o, fiindcă am un calup în spectacol în care-mi bat joc de reclame. Pentru că sunt înfiorător de proaste şi de perverse. De exemplu „bucură-te de pisica ta”! Frăţioare, te-ai gândit bine?! Să mă bucur complet de pisica mea? Eşti sigur? Sunt atâtea conotaţii, cum să nu le taxezi?!
Care credeţi că este atuul acestui spectacol?
C.I.: E proaspăt tot timpul. Nu suntem rutinaţi în el, când venim la spectacol, venim ca prima dată, cel puţin pentru mine.
E numai aportul actorilor?
C.I.: Nu, în primul rând este şi libertatea pe care ne-a lăsat-o Simion. Bine, şi noi facem anumite glume, dar sunt pe o schemă dată. Apoi, subiectul lasă o paletă largă de improvizaţie.
G.I.: Plus, mulţi se regăsesc în acele situaţii.
C.I.: Da, este vorba despre doi oameni care nu se înţeleg şi trag de un câine mort, spunând că e pisică vie. De asta sunt copii nefericiţi, familii tâmpite, crime din dragoste. Pentru că nu-şi spun „măi, asta a fost, nu mai merge, nu-mi mai place de tine”. Hai să fim tranşanţi, despre asta e vorba.
Acum e concurat de ultimul vostru spectacol „Ce ne spunem când nu ne vorbim”. Vorbiţi-mi puţin despre el.
C.I.: Chris a scris o carte, la care a lucrat mai mulţi ani, şi a mai gândit un spectacol, un fel de volumul doi al cărţii. Cu mici poveşti, întâmplări, în care actorii ies din personaj şi spun mici chestii despre viaţă, asumându-şi-le şi spunându-le direct spectatorilor. Unii spun că e mai frumos decât „Dragostea durează 3 ani”. E altfel, deşi vorbesc despre acelaşi lucru, tot despre infidelitate, minciună, non-comunicativitate. Practic, e un colaj de scenete, de pastile, să zic aşa.
G.I.: Deşi „Ce ne spunem când nu ne vorbim” are aceeaşi distribuţie precum „Dragostea durează 3 ani”, relaţiile sunt cu totul altele. Eu, de exemplu, nu mă regăsesc în ele.
C.I.: E mult mai fix. Tehnic vorbind, partiturile sunt mult mai exacte. Trebuie să dăm replicile scurt, ca la ping pong, nu prea mai poţi improviza, îl încurci pe celălalt.
Vorbiţi-ne puţin despre public. Ce aşteptări aveţi voi de la noi, spectatorii?
C.I.: Nu ştiu, cred că ar trebui să comunicăm mai des cu ei, să vedem ce vor. Bineînţeles, nu o să ne luăm niciodată după gustul spectatorului, care poate fi foarte pervertit, să aştepte să ne scobim în nas ca să râdă. Asta nu mă interesează! Nu ştiu, eu nu aştept nimic de la spectatori! De fapt, aştept de la mine să fiu mai bun, să-i pot încânta acele aşteptări pe care le aflu indirect.
G.I.: De cele mai multe ori, mie mi se pare că publicul este peste aşteptările noastre. În bine, în cele mai dese cazuri! Sigur, avem şi noi dezamăgirile noastre. De exemplu, la un spectacol, deşi râd în hohote, nu avem prea mare satisfacţie dacă râd doar la cuvinte triviale. Care ţin de personaj, aşa e personajul, dar există şi subtilităţi.
C.I.: Uneori, avem câte o sală care râde numai la subtilităţi şi noi suntem în culmea fericirii. Omul când vine la teatru, nu vrea doar să se hăhăie, mă rog, asta dacă nu e tâmpit! El trebuie să primească de toate: să se emoţioneze, să aibă un gând la final, sau nu neapărat la final, să şi râdă, să şi zâmbească, să treacă prin mai multe stări. Nu-i poţi da doar un singur lucru, e ca şi cum ai mânca parizer sau caviar timp de 20 de ani, e acelaşi lucru, greaţa e aceeaşi. Oricum, sunt foarte deschişi, altfel n-ar veni. Măi, nu spun acum că jucăm marile spectacole ale lui Peter Brook, nici nu avem astfel de pretenţii, dar sunt spectacole tonice, pentru oameni, deschise şi fireşti. E o infuzie de viaţă, aşa cum e ea, mai grea, mai uşoară.
G.I.: Sincer, au fost seri în care spectatorii au fost mai sus decât noi. Ne-au ridicat ei pe noi. Căci se întâmplă să fii mai căzut, mai obosit, şi ei ne-au salvat.
C.I.: Cred că se formează o legătură. Gândeşte-te, patru oameni sunt pe scenă şi 200 în sală şi împreună stabilesc o atmosferă, dar împreună. Nu-i nimic de genul, noi suntem pe scenă, sus, voi jos. Dacă-ţi desconsideri publicul, eşti cel mai tâmpit om de pe lume! Sunt mulţi care spun: „sunt tâmpiţi, de-aia nu înţeleg!”. Nu domne, joci tu prost! Şi ştii ceva, nu-i interesează dacă decorul nu e perfect sau costumele nu sunt călcate. În primul rând, ei vin la teatru pentru oameni vii, să vadă o întâmplare live. Altfel, se duc la 3D, să vadă Avatar şi minunile tehnicii. Aici, ei vin să vadă nişte cretini pe o scenă. Da, nişte cretini, asta suntem până la urmă toţi oamenii. Toţi! Ne prostim pe zi ce trece, cantitatea de inteligenţă este egală pe pământ, iar populaţia în continuă creştere.
Cristi, s-a scris deja mult despre distribuirea ta în „Ghost Rider 2″. Ce înseamnă un film străin pentru un actor român?
C.I.: În primul rând, m-am întâlnit cu un mare actor. Nicolas Cage este un profesionist desăvârşit. Nu-mi plăcea de el înainte, nu i-am văzut prea multe filme, dar după ce l-am văzut „la luptă”, îţi spun, e brici! Profesionist în cel mai adevărat sens al cuvântului! Nu mă interesează averea lui ori procesele, pe mine m-a interesat strict pe platou. Am vrut să văd la lucru „one of the big guys”, ca să zic aşa, iar el este „big guy”. Sigur, vin din altă cultură, cu o altă tehnică, cu o relaxare pe care ţi-o dă un milion de dolari. Poate greşesc, nu sunt sigur, dar şi banii îţi dau o anumită relaxare. Bine, acum şi eu eram relaxat cu suma primită, n-o zic, mi-e ruşine. Aveam alt tip de relaxări. Mi-a plăcut că am jucat direct cu Nicolas Cage, din acest motiv m-am şi dus, sincer. Apoi, vroiam să mă dau şi eu pe 3D, să văd şi eu cum e pe 3D. Nu e mare lucru!
Serios acum, americanii au o chestie foarte mişto, pe platoul de filmare toată lumea e egală, de la şofer până la cameraman şi actor principal. Asta am mai întâlnit-o la Francis Ford Coppola, el ştia şi câţi copii are femeia care ne aducea cafeaua şi care dintre ei e răcit. E foarte simplu: dacă şoferul e stresat sau nervos, te enervează şi pe tine, iar tu nu ajungi relaxat la filmare. E un cerc vicios, în care toate detaliile sunt importante. Probabil de asta au industria pe care o au. La noi nu există aşa ceva, noi o avem o mentalitate urâtă, mai bine zis urâţită de vremurile astea şi de goana cretină după bani, după chestii materiale. Nu înţeleg de ce oamenii nu pot să facă lucrurile bine, măcar aşa au o satisfacţie spirituală, dacă nu una materială! Ca şi cum eu ar trebui să fac scrumiera asta, dar o fac prost, pentru că sunt plătit cu 10 lei. Uitaţi-vă bine, pot s-o fac şi prost! Cine spune „uite, domne, eu am făcut scrumiera asta, mi-au dat doar 10 lei, dar nu-i aşa că a ieşit frumoasă?”. Nuu, la noi e „uite ce proastă e, eu am făcut-o”! Cum să te lauzi cu ceva prost? Nu, oameni buni, minus cu minus nu dă plus, decât în matematica abstractă, şi nu despre asta vorbesc.
