Kristen Capolino a avut norocul să împartă până acum scena cu Les Paul, Al Di Meola, Steve Lukather, James Burton, Michael Schenker, Earl Slick, asta ca să numesc doar câţiva artişti celebri.
Kristen Capolino este originară din Şimleu Silvaniei, dar de la doi ani trăieşte în SUA. Nu îşi mai aduce aminte nimic despre ţară, dar i-ar plăcea să viziteze România şi, cine ştie, poate să susţină şi un concert.
La doar 13 ani a intrat într-o trupă R&B, iar la 15 ani avea propria ei trupă. „Vinovat” de pasiunea tinerei pentru muzică se face tatăl său, Keith, care îi punea lui Kristen, pe când aceasta avea doar cinci ani, videoclipuri cu Gary Moore la care fetiţa se uita în timp ce lua micul dejun. În timp, Kristen şi-a diversificat preferinţele musicale, astfel că Steve Vai, Joe Satriani, Molly Hatchet, Slash, Michael Schenker, Joe Bonamassa şi James Burton se numără acum printre muzicienii care au influenţat-o în carieră.
Într-un interviu pe care Kristen Capolino l-a acordat în exclusivitate pentru „Timpul liber” aceasta declară că Gary Moore i-a marcat cel mai mult stilul şi spune că i-ar plăcea foarte mult să cânte alături de o orchestră şi chiar să devină, cândva, producător muzical.
Când ai început să cânţi la chitară? Cine ţi-a cumpărat prima chitară?
Kristen Capolino: Am început să cânt la chitară când aveam cinci ani. Îmi amintesc că fratele meu avea o chitară roşie. Când am pus mâna pe ea m-am simţit fascinată. Pentru că era prea mare pentru mâinile mele de atunci nu am cântat decât la primele două coarde de sus. Tatăl meu a iubit muzica dintotdeauna şi obişnuia să-mi pună videoclipuri cu Gary Moore. Pur şi simplu nu mă mai săturam să-l privesc. În fiecare zi mă uitam la clipurile lui în timp ce luam micul dejun, iar apoi încercam să cânt piesele lui Gary Moore la chitară. Pierdeam aşa nişte ore bune. Ştiu că mă străduiam să învăţ solo-ul său pe melodia lui B.B King, „The Thrill Is Gone”. Pe atunci tatăl meu avea o chitară Gibson Flying V, concepută pentru stângaci. A decis să o modifice pentru a mi se potrivi, pentru că sunt dreptace. Ţin mult la chitara aceea. Când aveam nouă ani tatăl meu mi-a cumpărat un Epiphone Les Paul Junior, care a fost prima mea chitară „serioasă”.
Mai cântă cineva din familia ta la vreun instrument?
K.C.: Vărul meu cântă un pic la chitară şi la bass, aşa că ne distrăm. Deşi tatăl meu nu cântă la chitară, are o ureche muzicală foarte bună.
Când ai început să iei lecţii de chitară?
K.C.: La nouă ani. De-a lungul anilor am învăţat „meserie” de la mulţi chitarişti buni, cum ar fi Nick Moroch şi Steve Gravino, asta ca să mă opresc numai la ei. Am un talent înnăscut. Am apucat să învăţ şi un pic de jazz şi am studiat şi teorie muzicală.
Ce muzicieni te-au influenţat?
K.C.: Gary Moore m-a influenţat cel mai mult. Când aveam 12 ani l-am descoperit pe Michael Schenker. Aşa cum am făcut şi cu videoclipurile lui Gary am început să repet şi pe clipurile lui Schenker. Unele dintre piesele mele preferate de la el erau „Rock Bottom” şi „Lights Out”. Încă încerc să redau solo-ul lui Michael la „Lights Out” notă cu notă. Al Di Meola m-a influenţat şi el foarte mult. Îl numesc „James Bond al chitariştilor” pentru felul său de a cânta la chitară, foarte melodic. Earl Slick este un alt muzician care şi-a pus amprenta asupra felului meu de a cânta la chitară. În timp ce lucram cu el la cel de-al doilea album al meu am învăţat că ceea ce transmiţi este foarte important. Şi Santana m-a influenţat puţin. Ador să văd cum cântă, cu atâta intensitate şi atât de mult suflet. Am fost norocoasă să am şansa de a mă întâlni şi de a lucra cu unii dintre cei care m-au format ca muzician.
Cum e să fii o chitaristă foarte bună într-un domeniu dominat de bărbaţi?
K.C.: Am o poveste amuzantă aici. Anul trecut, Jennifer Batten m-a invitat să cânt câteva piese cu ea la „Musician’s Institute” din California. Când am început să scoatem echipamentul am vorbit despre cum e să cânţi la chitară, femeie fiind, printre atâţia bărbaţi. După concerte am auzit de multe ori bărbaţi spunând: „Cânţi destul de bine pentru o fată”. Glumeam spunând că ar trebui să facem tricouri pentru chitariste cu această propoziţie folosită destul de des. Sincer, am întâlnit fel de fel de oameni. Din fericire, mulţi dintre bărbaţii cu care am cântat au fost foarte amabili şi deschişi, chiar dacă sunt o femeie care cântă la chitară. În acelaşi timp, în continuare întâlnesc oameni care nu acceptă acest lucru prea uşor. Pentru că muzica este universală, nu cred că ar trebui să conteze genul sau rasa muzicienilor. Atâta timp cât cineva cântă din suflet, muzica vorbeşte de la sine.
Cine te-a descoperit?
K.C.: Am cântat cu Les Paul la Iridium în New York, a fost foarte tare! Am cântat împreună „Für Elise” şi „Thrill is Gone”. Am avut plăcerea de a mă afla pe aceeaşi scenă cu Steve Lukather şi Al Di Meola la Festivalul Internaţional „James Burton” în 2009. Acum câţiva ani am cântat în deschiderea trupei Blue Oyster Cult la Festivalul „Newburgh Waterfront” şi m-am distrat foarte bine. Un bun prieten mi-a făcut cunoştinţă cu Wyclef Jean. A fost prea „cool” să întâlnesc un muzician şi producător atât de prestigios.
Cu cine ţi-ar plăcea să mai colaborezi?
K.C.: Sunt câţiva chitarişti cu care aş fi foarte încântată să colaborez. Mi-ar plăcea foarte mult să lucrez cu Michael Schenker, Al Di Meola, Santana, asta ca să numesc câţiva. Am fost devastată când am aflat că Gary Moore a murit. De când eram mică visam să împart scena cu el într-o bună zi şi, poate, să compunem împreună un cântec. Însă va trăi pentru totdeauna prin muzica sa.
Când ai cântat prima oară în faţa unui public numeros?
K.C.: Când aveam zece ani am tot participat la concursuri de căutare a talentelor. De abia la 13 ani am cântat în prima mea trupă. Tatăl meu a dat un anunţ în care a spus că sunt chitaristă, dar nu mi-a menţionat vârsta. Am fost la un casting pentru Joe Payne Blues Band, care a fost o experienţă pe care o voi preţui mereu, Când am ajuns cu tatăl meu acolo am văzut că eram singurele persoane „albe” din încăpere (râde). Eram şi singura chitaristă de acolo. La început au râs toţi când m-au văzut, dar mi-au dat o şansă să cânt. Îmi aduc aminte că saxofonistul, Guy, a venit şi mi-a pipăit degetele să vadă dacă într-adevăr pe buricele degetelor mi se formaseră bătături de la prea mult cântat la chitară. Apoi am cântat cu ei vreo două piese. În cameră se lăsase linişte. Dintr-odată, Guy a vorbit spunând că nu mă vor lăsa să mai plec (râde). Cu ei am cântat prima oară pe scenă. Am avut multe de învăţat de la ei şi o să-mi aduc aminte mereu acele momente speciale. Cu propria mea trupă am concertat prima oară pe când aveam 15 ani. Şi uite aşa a început călătoria mea pe tărâmul muzical…
Ai o trupă nouă acum? Unde concertezi?
K.C.: Am un trio nou pe care l-am format în urmă cu doar câteva luni. E o adevărată plăcere să cânt împreună cu ei. Am avut un show pe 13 mai, în Albany, am fost pe aceeaşi scenă cu Ten Year Vamp. A fost prima oară când am concertat acolo. S-ar putea să cânt în deschiderea lui Eric Johnson în luna august, ar fi super!
Câte albume ai lansat până acum? Ce te inspiră când începi să compui piesele?
K.C.: Am terminat cel de-al doilea album, produs de Earl Slick. Am înregistrat cinci piese cu instrumentiştii lui David Bowie, Sterling Campbell, Gail Ann Dorsey şi Earl Slick. Am mai înregistrat alte cinci single-uri cu tipii de la King’s X: Jerry Gaskill şi Doug Pinnick. A fost o experienţă incredibilă să lucrez cu un grup de muzicieni fantastici. Am decis să înregistrăm în timp ce cântam toţi aşa că are un sound live. De multe ori compun piese împreună cu cineva, mă inspiră toate experienţele din viaţă. În ultimul timp am mai înregistrat şi am mai compus câte ceva. Recent am început să lucrez cu un nou manager şi sunt în discuţii cu el despre cum să progresez în carieră. În luna iulie voi fi la Miami unde voi lua parte la nişte sesiuni de compoziţie. În august voi concerta în cadrul Festivalului Internaţional „James Burton” şi mai am şi alte planuri în desfăşurare.
Ţi-ar plăcea să cânţi împreună cu o orchestră?
K.C.: Este prima oară când sunt întrebată asta. Dacă se iveşte ocazia mi-ar plăcea foarte mult să cânt cu o orchestră. Jeff Beck şi Uli Jon Roth au cântat şi întotdeauna m-am întrebat cum o fi. Cred că te însufleţeşte să simţi puterea şi intensitatea unei orchestre. Poate am ocazia să cânt alături de Trans Siberian Orchestra? (râde).
Întrebare inevitabilă: Cine este cel mai bun chitarist al tuturor timpurilor?
K.C.: Ah, o decizie grea. Al Di Meola este unul dintre cei mai mari chitarişti ai tuturor timpurilor. Nu am auzit niciodată pe cineva care să pună atâta suflet şi pasiune în ceea ce cântă, acestea fiind combinate cu o tehnică desăvârşită. Ador să-l aud cum cântă atât de perfect şi de fluid, atingând inimile ascultătorilor cu stilul său emoţionant şi melodic. Dar mai există şi Michael Schenker şi Gary Moore şi James Burton, nu poţi spune că există un singur chitarist foarte bun.
Ţi-ar plăcea să devii producător?
K.C.: Da, mi-ar plăcea mult. Am avut ocazia să lucrez cu oameni minunaţi care m-au ajutat să-mi pun la punct stilul şi m-au făcut să îmi doresc să devin cea mai bună. Ar fi minunat dacă aş putea face acelaşi lucru pentru tinerii muzicieni din noua generaţie.
Câte chitare ai?
K.C.: Am 14 chitare din care două sunt bass. Am trei Gibson Flying V. Pe prima am botezat-o Sola, iar pe celelalte două, Numărul 2 şi Numărul 3. Mai am una neagră Gibson Flying V pe care o cheamă Luna. Mai am o PRS Custom 24 (Paul Reed Smith Custom 24) şi o PRS Al D. Prism (Paul Reed Smith Al Di Meola Prism). Verii mei au poreclit-o pe una dintre ele „Prăjiturică” pentru că miroase exact ca o prăjitură. Mai am o chitară acustică Dean Michael Schenker, o Gibson Les Paul Studio pe care o ţin de când aveam zece ani. Referitor la chitarele bass am un Fender cu 5 coarde care sună grozav, dar care este mai grea ca mine (râde).
Ştiaţi că…
#1./ …Kristen Capolino s-a născut pe 26 noiembrie în Şimleu Silvaniei. Acum locuieşte la Woodstock, New York.
#2./ …îi place untul de arahide, e băutoare de cafea, iar filmul preferat al lui Kristen este, de fapt, mini-seria „Pasărea spin” cu Richard Chamberlain, Rachel Ward şi Christopher Plummer.
#3./ …printre muzicienii care au influenţat-o în carieră se numără: Michael Schenker, Gary Moore, Carlos Santana, Al Di Meola, Earl Slick, Slash, Jennifer Batten, James Burton, Joe Bonomassa, The Outlaws, The Henry Paul Band, Molly Hatchet, Steve Vai, Joe Satriani şi John Scofield.
#4./ …Kristen Capolino a avut şansa de a împărţi scena cu: Michael Schenker, Les Paul, James Burton, Steve Lukather, Al Di Meola, Earl Slick, Gail Ann Dorsey, Sterling Campbell, Jerry Gaskill, Albert Lee, Doyle Dykes, Jennifer Batten, Junior Brown, Nokie Edwards, UFO, Bret Michaels, Blue Oyster Cult, Rat Race Choir, Megan McCauley, Audible Thought, Split Image, Four Guys in Disguise, B.B. Grand, Lonestar Blues Band, Little Scotty and the Knockouts (ş.a.).
#5./ …din cele trei chitare Gibson Flying V deţinute de Kristen, prima, „Sola”, poartă autograful lui Les Paul. Cea de-a doua chitară, deocamdată numită simplu „Numărul 2″, este semnată de celebra Jennifer Batten. Cea de-a treia are semnătura legendei rock Earl Slick. Una dintre chitarele la care Kristen ţine cel mai mult, „Luna”, are autografele lui Steve Lukather şi Michael Schenker.
