Ilinca Goia este nu numai o actriţă considerată talentată de către public şi critică, dar şi o actriţă invidiată, în sens pozitiv, pentru siluetă şi ştiinţa mişcării pe scenă. Am fost curioşi să o vedem şi în afara scenei, în celălalt spaţiu care o defineşte: acasă. Unde ne-a demonstrat – în cadrul şedinţei foto -, chiar înainte ca noi să o întrebăm, ce înseamnă condiţie fizică şi cât de importantă este ea în această meserie.
Cum percepi rolul din „Tectonica sentimentelor”, unde senzaţia este că s-au unit nişte forţe feminine redutabile?
Ilinca Goia: Este un spectacol foarte dificil, dar şi incitant. Cu roluri bine scrise. Nici un spectacol de teatru nu arată la fel de la o reprezentaţie la alta, dar aici tărâmul este atât de nisipos, încât tu însuţi, ca interpret, te simţi provocat. Este psihologie curată. Ţine şi de dramaturgia iscusită, are şi accente de telenovea, este un autor la modă. Eu am luat acest rol ca pe o provocare, propunându-mi ca la fiecare reprezentaţie să duc la capăt câte ceva nou. Şi Sala Atelier, unde se joacă acest spectacol, este de o natură aparte, spectatorul este atât de aproape, că-ţi simte parfumul!
Există diferenţe de joc în funcţie de spaţiu? Ai jucat şi în spaţii neconvenţionale? Cum este?
I.G.: În spaţii neconvenţionale nu am jucat. Am jucat în spaţii mici, cum ar fi Sala „George Constantin”, de la Teatrul Nottara. Nu am făcut teatru underground. La o sală mică, răspunderea actorului este mult mai mare, sunt altfel de abordări ale meseriei. Pe o scenă mare lucrurile stau cu totul altfel. Acolo îţi trebuie o tehnică impecabilă şi cunoaşterea fiecărui colţişor al scenei. Este mai vastă respiraţia, puterea de convingere. Aici ai nevoie de disciplină şi de o temeinică rafinare a uneltelor de care actorul se foloseşte. Dacă nu ştii să le reglezi, dacă nu ţi le disciplinezi, dacă nu lucrezi continuu cu tine însuţi, atunci nu poţi să realizezi ceea ce ţi-ai propus. Prima dată am jucat la Sala Mare în „Trilogia” lui Andrei Şerban. Era tot ceea ce înseamnă teatru – era şi underground, era şi sală mare. Ce înseamnă expresie artistică pe scenă acolo învăţai. Acolo nu numai că îţi duceai de mână spectatorii, îi determinai să intre în istorie, în poveste, cereai de la ei foarte mult, dar îi vedeai jucând alături de tine şi pe monştrii sacri, mari actori ai Naţionalului, cum se străduie, cum îşi gestionează interpretarea de la o seară la alta, de la un public la altul, de la o ţară la alta.
Ce consideri a fi foarte important în această meserie?
I.G.: Cred că cel mai important este să nu poţi fără ea. Dacă poţi şi fără înseamnă că nu există acel ceva interior, necesitatea, nevoia ta imperioasă, temeinică, durabilă de a exprima asta de-a lungul unei vieţi. Pentru că până la urmă ce este actoria pentru noi? Un laborator propriu de creaţie şi de cunoaştere a noastră, a lumii, a oamenilor, a ceea ce este transcendent în nişte trăiri, în nişte lumi pe care le faci vizibile, le propui spre reflecţie. Dacă pentru asta simţi că te-ai născut şi că nu poţi fără, într-adevăr merită să le dobândeşti şi pe celelalte – să-ţi rafinezi intuiţia, cultura, bogăţia de cunoaştere, să deschizi ochii la lume, să fii ca un burete. Cred că există un ochi de vizionar deasupra ta, foarte real, care te dublează tot timpul şi care îţi spune ce trebuie să păstrezi.
Ce înţelegi mai exact prin acest ochi de vizionar?
I.G.: Înseamnă un ochi interior care vede pe termen lung, care îţi conferă şi umor şi autoironie şi, în acelaşi timp, un anume rafinament. Nu pentru fiecare text pe care-l preiei, nu pentru fiecare replică pe care o spui, dar pe termen lung acest ochi joacă rolul de regizor al carierei tale. Eu, privind retrospectiv, consider că foarte important în cariera mea artistică a fost un fel de prelungire a unui rol în altul, în următorul şi în mod foarte ciudat, de prelungire a învăţămintelor din piesă şi ca demers personal, intim şi tainic. Pare ciudat, dar aşa este. Pentru mine are o noimă, o continuitate. Sau poate că pentru mine este necesar să existe această linie roşie, acest fir de eficienţă şi de sens. Este mai puţin important ce-mi doresc eu să joc. Este mai interesant, mai pasionant să văd ce mi se propune. Sunt foarte critică cu mine însămi pentru că eu consider că faţă de tine îţi trebuie maximă sinceritate, ca o lamă de oţel care să-ţi atragă atenţia unde greşeşti. Ştiu foarte bine ce mi-a ieşit şi ce nu. Nu mă îmbăt cu apă rece. Când a fost să capăt câte o idee fixă – pentru că de multe ori poţi căpăta dorinţa de a juca un anumit personaj – nu s-a întâmplat. Dar cred că, într-un fel sau altul, tot ce am învăţat în viaţă şi-a găsit locul de a se subli-ma pe scenă. Şi chiar dacă n-am jucat Nina Zarechnaya, ea există în toate celelalte personaje pe care le-am jucat. De aceea cred că este mult mai important, mai frumos, mai surprinzător când un regizor îţi propune ceva ce n-ai bănuit despre tine însăţi şi când tu izbuteşti să demonstrezi altora şi ţie că poţi.
Eşti la fel de critică şi faţă de ceilalţi? Te întreb, ştiind că şi copilul tău are preocupări în acest domeniu.
I.G.: Da, cer mult de la mine, dar şi de la cei din jurul meu. Iar copilul meu este la fel. Moşteneşte asta de la mine. Suntem foarte direcţi şi cinstiţi unul cu altul. Sigur, ne iertăm greşelile. Am educat acest dar de a ne confrunta părerile, de a reuşi să ne ciondănim inteligent. Nikita, poate şi pentru că studiază pianul de la 5 ani şi a fost expus scenei, lucrului artistic, are un gust foarte pertinent, un rafinament precis, are nas, cum se zice, nu mă iartă când greşesc. Când ceva nu-mi iese, el ştie primul şi-mi spune. Ştie şi când greşeşte el, nu trebuie să-i spun eu! Până una-alta, funcţionăm destul de eficient!
Ce crezi că i-ar mai trebui unui actor în România pentru a se simţi împlinit?
I.G.: Am senzaţia – şi aici poate că este doar o nedumerire a mea sau un gust amar – că actorul astăzi este silit să facă cele mai diverse tipuri de munci. E foarte important pentru un actor să se cunoască, să hotărască, măcar pentru perioade scurte, ce anume îi foloseşte ca demers intern şi personal. Într-un fel, în viaţa de actor, persoană publică, mai ales dacă ai dat cu nasul pe la Tv şi ai devenit recognoscibil, simţi că prea multe sunt la vedere. Şi atunci tu trebuie să ştii foarte clar ce doreşti de la tine şi ce cauţi în meseria asta. Eu personal am aflat ce caut în această meserie.
Ce anume cauţi? Ce anume speri să reuşeşti să transmiţi, să laşi în urmă?
I.G.: Caut să-l menesc pe spectator, chit că fac teatru, film, telenovele. Am văzut că prin tot ce fac încerc să produc un act cultural până la urmă. Dacă mi se pare că nu se poate, că nu are şanse să devină aşa ceva,refuz. Zic că nu pot, că nu-i pentru mine, că nu-i menirea mea. Pe mine aceasta mă călăuzeşte, căutarea acelui tip de comuniune cu spectatorul, de morală. Până la urmă cred că asta vreau, ca personajul meu să aibă o morală cu care spectatorul să plece din sală. Am citit când eram mică o poveste despre un talisman de safir care avea darul de a te face să călătoreşti în timpuri trecute, viitoare. Cred că actoria pentru mine cam asta a fost – un fel de arheologie a sufletului omenesc, de care m-am putut folosi – sau ea s-a folosit de mine – pentru a arăta şi alte istorii, poveşti, tipologii psihologice pe care să le fac, într-un fel sau altul, vii şi să aibă însemnătate în lumea divertismentului artistic. Pentru că, până la urmă, teatrul este o formă de divertisment artistic către care omul vine să se recreeze, dar şi să plece cu un anumit bagaj informaţional cultural. Personajele trebuie „să te lucreze”.
Gurile rele spun că unii actori nu prea au suflu pe scenă. Că stăm prost la capitolul mişcare, condiţie fizică? Unde ai dobândit această ştiinţă a mişcării?
I.G.: Am făcut o şcoală de music-hall în America. Şi oricum, de când mă ştiu, am făcut sport, mişcare. Şcoala aceea din America a pus temeiurile. Apoi, am pus permanent în practică, în România, tot ceea ce am învăţat acolo. Este pâinea din care mănânc şi acum şi voi mânca toată viaţa. Mi-am creat o disciplină interioară şi a devenit un fel de automatism pentru mine să mă pregătesc în acest sens – să am grijă de corpul meu, să-l ascult, să-l respect, să-l strunesc. Asta am învăţat acolo în America şi nu mă las uşor de aceste deprinderi!
