5.9 C
București
duminică, 3 martie 2024
AcasăInternaționalAndrei Şerban: "Spectatorul de azi pleacă de la teatru ruşinat că este...

Andrei Şerban: “Spectatorul de azi pleacă de la teatru ruşinat că este om”

De curând, regizorul Andrei Şerban a redat publicului român o nouă versiune a montării sale de legendă, „Troienele”. Pusă în scenă la Opera din Iaşi, cea mai spectaculoasă parte din celebra „Trilogie greacă” poate fi revăzută în România din nou după 22 de ani.

Povestea „Trilogiei” a început nu în România, ci în Statele Unite, la Teatrul „La MaMa” din New York, unde Şerban a montat-o acum patru decenii. Despre cum s-a desfăşurat această întoarcere în timp a regizorului în „căutarea”  vechii sale opere şi despre cât de actual poate fi un spectacol ajuns deja la o vârstă impresionantă am vorbit şi noi cu marele creator.

Domnule Şerban, ce a însemnat pentru dvs. revizitarea unui spectacol pe care l-aţi pus în scenă acum 40 de ani şi acum 20 de ani?

Când am montat „Trilogia greacă” acum 40 de ani nu bănuiam desigur ce impact va avea  acest spectacol asupra carierei mele. L-am pus în scenă, am mers cu el în turneu prin toată lumea, pe la marile festivaluri, după care credeam că, gata, s-a terminat povestea lui. Pentru ca în 1980, când se juca deja de câţiva ani, Ellen Stewart, directoarea Teatrului „La MaMa” să-mi spună că trebuie să montez din nou „Trilogia„ pentru jubileul teatrului. „Bine, dar crezi că o să mai intereseze pe cineva acest spectacol după 5-6 ani? Peter Brook spune că nici o montare nu mai are viaţă după 5 ani.” Lucru la care ea mi-a răspuns: „Baby, I don’ t care about Brook. Tu faci ce spun eu, iar eu îţi zic să montăm din nou „Trilogia”. „Să trăiţi, am înţeles. Facem din nou spectacolul.” L-am pus din nou în scenă şi a avut un succes fabulos, la fel de mare ca la premieră. Şi aşa se face că la fiecare 4-5 ani, Ellen mai găsea câte un pretext să refacem „Trilogia”, din care partea ei preferată era chiar „Troienele”. Eu mă opuneam foarte puternic. „Vreau să fac altceva!” E drept că este spectacolul datorită căruia cariera mea a explodat şi am devenit cunoscut peste tot în lume, şi probabil că voi rămâne faimos pentru el, dar devenise prea obsesiv. Voiam să scap de el.

Şi cu toate acestea l-aţi montat din nou în 1990 la Bucureşti.

Da. Atunci am vrut chiar eu să îl pun în scenă pentru că mi‑am dat seama că va avea un impact extrem de puternic asupra românilor proaspăt ieşiţi din comunism şi asupra actorilor. Şocul pe care l-a produs „Trilogia greacă”, şi asta nu o spun eu, ci toţi oamenii de teatru, a schimbat soarta scenei româneşti. Moment după care am spus: „De data asta, gata! Povestea „Trilogiei” s-a încheiat, i-am pus cruce.”  

Ce v-a determinat să vă schimbaţi hotărârea şi să-l montaţi din nou la Iaşi?

Beatrice Rancea, directoarea Operei din Iaşi, care jucase în „Trilogie” la Bucureşti, mi-a spus că actorii tineri de azi studiază „Trilogia” la facultate şi că citesc despre ea din cărţi. „Nu merită să le dăm şi lor şansa de a trăi această experienţă extraordinară?”, m-a întrebat. Şi cu asta m-a convins.

La Iaşi aţi lucrat mai ales cu cântăreţi de operă şi nu cu actori. Nu a fost dificil să-i faceţi să devină capabili să joace într‑un spectacol atât de greu cum este „Trilogia”?

Când am dat audiţie, am remarcat faptul că cei mai mulţi erau tineri, foarte deschişi şi foarte dornici să facă lucruri noi, dar păreau nişte voci fără trup. Nu ştiau să se mişte. Lor nu le spusese nimeni că vocea e parte integrantă a trupului, că trupul are aceleaşi drepturi ca şi vocea să exprime emoţie. Aşa că încă de la prima „lecţie”, le-am spus că trebuie să-şi „dezgheţe”trupurile. În Occident, cântăreţii de operă se mişcă şi joacă la fel de mult ca şi actorii de teatru. Şi pentru ei a fost aşa o mare bucurie să-şi elibereze trupurile din cătuşele imobilismului încât s-au aruncat cu toată puterea în această experienţă. Şi şi-au dat seama că mişcându-se natural, vocea le devine mai puternică, cântă mult mai bine mişcându-se decât stând ţepeni.

Aţi pus în scenă la Iaşi şi opera barocă „Indiile galante”. În mai puţin de 2 luni aţi montat două spectacole total diferite, o tragedie şi o operă comică, să-i spunem. Acest lucru funcţionează ca o terapie pentru dvs.?

Am fugit cât am putut de ideea de „marcă” şi mă bucur că nu există o „marcă” Andrei Şerban. De la măreţia din „Troienele” la intimitatea din „Strigăte şi şoapte” e o distanţă de ani lumină. Încerc mereu să mă surprind până şi pe mine.  „Stilul” e o mare puşcărie şi un mare pericol. Sunt mulţi regizori chiar foarte buni care au un stil anume, stilul „X” şi stilul „Y”, şi asta te face să-ţi pierzi orice curiozitate. De ce să le mai vezi spectacolele când tu ştii ce vei vedea încă de la început? Nimic nu te mai surprinde. Astfel ajungi să te sinucizi ca artist. Elementul de nou, de şoc, mă ţine pe mine treaz în primul rând. Şi atunci poate că îl va ţine şi pe spectator. Fac asta în primul rând pentru mine pentru că eu unul habar nu am ce este şi ce vrea publicul. Îmi doresc însă ca această masă de indivizi care intră la spectacol să devină una la sfârşitul lui.

Spuneaţi că în ciuda faptului că are la bază un text antic, „Troienele” nu este totuşi un spectacol intelectual şi că nu e nici o problemă dacă spectatorul nu înţelege ce se spune. Cum vine asta?

Important e să simţi. Merg la teatru nu ca să gândesc. Gândesc prea mult în restul timpului. Totul ne pune pe gânduri în viaţa de zi cu zi. Gândurile ni se învârtesc în cap ca nişte ciori bete şi asta mai mult ne ameţeşte. Simţurile noastre sunt în viaţa de zi cu zi amorţite. Trăim într‑o lume atât de violentă, atât de anormală, atât de negativă, încât asta ne face să nu mai simţim nimic pozitiv. În teatrul antic există însă, din fericire, această şansă de catharsis, de metanoia, de schimbare de stare, de schimbare de sine. Intri într-un fel la teatru şi ieşi schimbat. Aşa cum ies spectatorii noştri de la „Troienele”. Din păcate, în teatrul european şi în cel românesc nu mai găseşti aşa ceva. Tot teatrul care se face e pe orizontală. Mesajul e sarcastic, cinic, parodic, al absurdului vieţii, al groazei cu care trăim şi, chiar şi când e vorba de o comedie, e una amară şi cinică. Mesajul teatrului de azi este acela că nu e nici o bucurie în faptul că eşti o fiinţă umană. Spectatorul pleacă acasă cu sentimentul copleşitor de ruşine că este om. Dar eu nu am nevoie de teatru pentru a-mi spori angoasele. Vreau ca teatrul să mă vindece şi să mă apropie de divin.

Funcţia iniţială a teatrului nu era chiar aceasta?

Ba da. Dar vorbim despre ea teoretic şi o citim în cărţi pentru că, din păcate, teatrul european este încă sub influenţa unui postbrechtianism prost înţeles. Teatrul german, care e cel mai puternic din Europa la ora actuală şi din care regizorii români se „inspiră” la greu, te învaţă să fii foarte vigilent şi treaz în faţa capcanelor societăţii, o societate coruptă şi putredă (ceea ce e foarte adevărat, mult mai adevărat în România decât în Germania), dar artiştii nemţi nu deschid cu mesajul lor o cale spre un etaj superior. Doar ca să mi se propovăduiască boala, disperarea şi absurdul existenţei nu am nevoie să merg la teatru. Deschid televizorul, trec strada,  şi le simt imediat pe toate astea pe pielea mea. Omul merge la teatru pentru a găsi o şansă de evadare tocmai din această lume bolnavă, o evadare pe verticală, spre spiritualitate. Deşi nu sunt profet, eu cred sincer că dacă această şansă nu li se va mai da spectatorilor, teatrul va muri.    

Cele mai citite

Constrângeri și schimbări în 2024

Conform celui mai recent studiu Coface, sectoarele construcții și imobiliare se confruntă cu provocări semnificative în 2024, o combinație de probleme legate de...

Un fotbalist din „Generatia de Aur”, șantajat cu un clip video

Un fotbalist cunoscut din „Generatia de Aur”, Ioan Ovidiu Sabău, a fost șantajat cu un clip video „compromițător” în care apare fiica lui....

Polițiștii au reținut un tânăr drogat care și-a ucis mama. Se va cere arestarea preventivă

Polițiștii au reținut pe termen de 24 de ore un tânăr care și-a ucis mama, la momentul crimei fiind aparent fiind în stare de...
Ultima oră
Pe aceeași temă