Înainte de a fi în echipa emisiunii „Mondenii”, Andreea Grămoşteanu e actriţă de teatru şi o puteţi vedea la Teatrul Mic, la Teatrul Foarte Mic, Club La Scena sau Godot Cafe Teatru. E genul de actriţă care se implică total într-un spectacol şi îşi joacă rolurile cu seriozitate, pasiune, dedicare şi bucurie.
În prag de vacanţă, i-am propus Andreei să stăm la poveşti despre viaţa ei în teatru, proiecte independente şi colege de clasă devenite prietene pe viaţă. În rândurile de mai jos veţi descoperi o Andreea Grămoşteanu ce nu şi-a dorit altceva în afară de actorie, care lucrează şi ziua, şi noaptea, atunci când acceptă un proiect, care tot timpul simte nevoia să-şi perfecţioneze rolurile, îşi respectă spectatorii şi adoră întâlnirile cu actori din generaţii diferite.
Eşti din Constanţa. De ce ai ales Bucureştiul? Intenţionai să faci doar şcoala aici?
Andreea Grămoşteanu: Nu, nu vroiam să fac numai şcoala. Mi-am dat seama că pentru a face această meserie aşa cum îmi doream îmi trebuia un oraş cu o anumită deschidere. Şi ştim cu toţii că în Bucureşti există cea mai mare deschidere. Înainte să vin aici, mai făcusem trei ani de actorie la Constanţa, după războaie îndelungi duse cu tata. Apoi am venit la Bucureşti, fără să ştie tata, am dat examen şi am luat-o de la capăt, cu anul I. Cam asta a fost.
Te-ai mai gândit vreun moment să te angajezi în Constanţa sau în alt teatru din ţară?
A.G.: Nu. În ultima vreme tot aud că în Bucureşti nu se mai face teatru, pentru că actorii aleargă în stânga şi în dreapta, şi că în provincie actorii sunt concentraţi numai pe teatru. Eu nu cred aşa ceva, pentru că avem televiziuni locale şi în unele oraşe există oportunitatea de a lucra şi în teatru şi în televiziune. Cred că atunci când un actor are o miză corectă, nu are nici o importanţă că trebuie să facă şi televiziune. Dacă se apucă de ceva, are timpul şi energia, chiar dacă o face noaptea, aşa cum facem noi la proiectele independente, când ştii pentru ce te apuci, concentrarea e aceeaşi. Chit că eşti în provincie sau că eşti în Bucureşti. Că în provincie nu există oportunităţi eu cred că este un mit fals.
Tu şi Mirela Zeţa, Doina Antohi, Andreea Samson, Ioana Barbu formaţi un fel de club.
A.G.: Da, am fost în aceeaşi clasă, cu excepţia Doinei, care în facultate era preparator la noi la clasă. Noi am fost norocoase. La admitere, Gelu Colceag a ales oameni care aparent nu aveau nici o legătură unul cu celălalt, dar în esenţă toţi eram de aceeaşi factură. Ne-a ţinut uniţi, în anul I ne-a dus pe toţi la Grădina Zoologică, făceam revelioane împreună, mergeam la petreceri, drept urmare ne-am şi încuscrit între noi. După absolvire, am rămas uniţi, pentru că aşa am fost şi în şcoală. A fost o conjunctură fericită şi un experiment reuşit, şi din punct de vedere uman, şi din punct de vedere profesional.
Spune-mi despre „Un cuplu ciudat”, un spectacol care mie mi-a plăcut foarte mult.
A.G.: Ştiam de varianta masculină, o jucaseră băieţii de la noi din clasă în timpul facultăţii. Nu ştiam că există şi o variantă feminină. Doina a venit cu proiectul, tradusese deja piesa, şi ne-a întrebat dacă ne place, dacă avem timp să-l jucăm… A fost un „da” unanim şi ne-am apucat de treabă, ziua, noaptea, când puteam. Acesta a fost meritul ei şi în continuare acesta e meritul ei, pentru că reuşeşte să ne adune pe toţi. Numai ea ştie cum!
E un spectacol pentru şi între prieteni.
A.G.: E pentru noi, să facem încă lucruri împreună. Asta s-a vrut şi cu „Bărbaţii sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus”, o continuare a şcolii. Să ştii că ai timpul şi libertatea să stai, că nu te zoreşte nimeni, şi să lucrezi cu oamenii pe care-i cunoşti. Ai libertatea de a nu te limita la sertăraşe, cum le spunem noi, de a nu te limita la lucrurile care sunt la îndemână şi pe care le poţi face foarte repede.
Jucaţi şi foarte aproape de public.
A.G.: Da. Distanţa cea mai mică la care am jucat vreodată la „La Scena” a fost de o jumătate de metru. Se întâmpla în timpul unui festival, intrarea fusese liberă, s-au pus perne peste tot, iar spectatorii erau la jumătate de metru de noi, aveam senzaţia c-or să vină peste noi.
Te inhibă?
A.G.: Nu. Pentru că nu sunt singură. Pentru că în momentul în care începe spectacolul se creează un soi de limită. Eşti foarte prins în situaţia pe care o joci şi atunci uiţi că e public. Mai ales când, în timpul spectacolului, se nasc lucruri noi, uiţi complet că mai e cineva lângă tine.
La spectacolul „Bărbaţii şi femeile”, ai mai multe roluri.
A.G.: Acolo e mai dificil, pentru că nu sunt tot timpul în scenă. În acele două minute petrecute pe scenă trebuie să ai tot şi să dai tot. Dacă, înainte să intri, nu eşti 100% acolo, e pierdută scena. Eu am câteva replici, iar în ele trebuie să dau tot ceea ce am eu mai bun.
Mi-a plăcut mult scena susţinută de tine şi de Constantin Diţă, ce rezumă etapele unui cuplu.
A.G.: Când am citit-o, m-a lăsat fără cuvinte. La prima lectură cu colegii, am plâns, deh, e viaţa surprinsă acolo. De la început am vorbit cu Costi şi cu Doina dacă e suficient să transmitem informaţia sau trebuie să facem şi altceva. Am ajuns cumva la o cale de mijloc. Textul fiind atât de bine scris şi atât de transparent şi atât de puternic, bunul tău simţ nu te lasă să exagerezi sau să încerci să joci acele situaţii. Numai că mai era nevoie de „ceva”, nu ştiu cum să-i spun, ceva care să ducă informaţia fix acolo unde ocheşti. Dar chiar nu ştiu cum să clarific acest „ceva”. Şi acum găsesc lucruri la care uneori am senzaţia că mai trebuie să lucrez puţin. De obicei se întâmplă în funcţie de spectacol, în funcţie de felul cum reacţionează publicul.
Care este cel mai mare pericol pentru tine, ca actor?
A.G.: Eu! Îmi pun singură beţe în roate. Sunt primul meu duşman, şi-ţi spun şi de ce. Dacă am o partitură, care este de la a la b, eu vreau mai mult de la ea, chiar dacă ea nu este mai mult de atât. În acel moment îmi devin propriul duşman. Nu reuşesc să accept că un lucru este doar de la a la b, eu vreau să-l duc mai departe, spre punctul c. Ori el nu e! Şi atunci tot efortul meu de a-l duce mai încolo nu înseamnă decât pierdere de timp. Ar trebui să am sinceritatea de a spune „domne, lucrul acesta e de la punctul a până la punctul b” şi eu atât pot să fac, în acest moment al vieţii mele. Să nu se înţeleagă greşit, la modul că nu vreau să fac mai mult. Nu, complet fals. Sunt conştientă că atât cât am experienţă acum şi la mijloacele de care dispun (intelectuale, fizice, psihice) sunt atât şi, în acel moment, fiind sincer cu tine, scapi de toţi paraziţii aceştia. În mod normal, vrei mai mult decât este, vrei să duci anumite lucruri mai departe şi nu mai vezi lucrul care este în faţa ta. De asta mă tem cel mai mult. Celelalte lucruri le capeţi în timp, vin odată cu experienţa, cu obişnuinţa, vin din întâlnirile cu oameni, dar de tine nu prea scapi.
Te tentează viaţa de actor independent?
A.G.: La un teatru de stat, obligaţia ta este să fii acolo şi să joci în proiectele care ţi se propun. Dar dacă directorul este conştient că nu poţi trăi numai din acel venit, devine permisiv. În general, actorii din teatrele de stat fac şi alte lucruri. Dar eu deja sunt implicată în proiecte de teatru independent, spectacolele pe care le-am făcut cu Doina, de exemplu. Dar deocamdată nu vreau să mă rup de Teatrul Mic. E important să cunoşti şi actori cu care n-ai crescut, oameni din altă generaţie. Nu mă gândesc să plec din instituţie, sunt aproape trei ani de când joc la Teatrul Mic şi pentru mine lucrurile au fost foarte ok. M-am bucurat de toate întâlnirile pe care le-am avut, de toţi actorii pe care i-am cunoscut. Uite, în „Visul unei nopţi de vară” joacă aproape toţi actorii din teatru şi a fost foarte interesant, se creează o legătură între generaţii.
Spune-mi ce aşteptări ai tu de la noi, spectatorii?
A.G.: Îmi doresc ca publicul să fie sincer. Dacă am greşit pe scenă, să mă taxeze. Dacă nu ar exista şi bine şi rău, n-ar mai avea sens ceea ce fac, altfel îţi creezi o bulă şi mergi paralel cu ceea ce se întâmplă. Asta îmi doresc cel mai mult, să reacţioneze sincer atunci când un lucru e bun sau când este mai puţin bun. Se întâmplă asta, să ştii. Publicul, pe care l-am întâlnit până acum, pe lângă faptul că este extrem de inteligent, este foarte impulsiv şi instinctiv. Am avut parte şi de public interactiv, oamenii se regăseau în situaţiile respective şi simţeau nevoia să comenteze. Iar dacă mă întrebi ce-mi doresc de la oamenii care scriu despre teatru, acelaşi lucru. Cred că o critică trebuie să fie constructivă pentru persoana căreia i se adresează. Dacă o persoană admonestează un spectacol doar de dragul de a-şi expune nişte idei, pe mine nu mă ajută cu nimic. În general, nu citesc cronicile, pentru că sunt puţini oameni cu adevărat iubitori de teatru sau care spun ceva care să ajute actorul sau regizorul sau scenograful.
Te vedem pe scenele mai multor teatre, la TV, în filme. E o nouă generaţie de actori?
A.G.: Eu sper din tot sufletul. De fapt, ştii ce-mi doresc foarte mult? Să nu mai existe groapa dintre generaţii. Să nu mai aud „generaţia de aur nu se mai fabrică, voi ăştia tineri nu prea ştiţi meserie”. Am început acum repetiţiile la un proiect independent cu Cristi Iacob, Alexandru Potocean şi Constantin Cojocaru de la Odeon, deci e o întâlnire între generaţii diferite. Şi mă uit la domnul Cojocaru, care trăieşte în ziua de azi, e foarte viu şi colaborează deschis şi face observaţii cu multă fineţe. Spun asta pentru că mulţi actori în vârstă nu trăiesc azi, ci cu nostalgie. Nu poţi pune o etichetă şi să spui că toţi actorii tineri nu sunt actori buni. Ca dovadă apar spectacole de bună calitate cu actori tineri.
Ai făcut vreodată o ierarhizare, să zic aşa, între teatru, film, televiziune?
A.G.: Da, teatrul rămâne prima dragoste. În teatru ai feedback-ul imediat, în teatru nu mai tragi o dublă, trebuie să fii cu totul acolo, pe scenă. Nu ai voie să minţi. Când ştii că nişte oameni sunt în sală şi se uită la tine, şi mai ales când ştii că e un om inteligent în faţa ta, nu poţi fi mitocan şi nesimţit. Nu te lasă acel om din faţa ta. Dar cred că pentru toţi actorii teatrul rămâne prima dragoste, din cauza schimbului viu de energie, pe care nu-l întâlneşti nici în film, nici în televiziune. Numai în teatru.
De unde ai atâta energie?
A.G.: Nici nu ştii cât de obosită sunt, abia aştept vacanţa. Însă m-am obişnuit cu acest ritm. Sunt obosită, dar dacă stau mai mult de o săptămână fără să fac ceva, intru în panică. Atât de tare m-am obişnuit cu acest ritm, încât nu pot trăi altfel. Poate o să vină un moment când o să mă opresc mai mult timp. Poate acum, poate mai târziu, poate peste zece ani sau poate n-o să fie, habar n-am.
#1./ Un defect?
Sunt scorpion, aşa că mă înţep singură, cu coada! De multe ori sunt duşmanul meu, în loc să-mi fiu prieten.
#2./ Ce te bucură?
Mă bucură lucrurile simple. Mă bucură când mă trezesc a doua zi dimineaţa, când se bucură alţi oameni, când pot să ajut. Nimic extraordinar, lucruri simple.
#3./ Ce te enervează?
Şiretenia! pentru că mă blochez în astfel de situaţii. Nu sunt omul strategiilor, n-am fost niciodată, nu ştiu să fac jocuri franceze şi nu-mi plac. Mă mai enervează când oamenii nu fac diferenţe, când se raportează la fel, fără să se uite în ochii tăi, să vadă cu cine vorbesc. Sunt foarte dezamăgită când se întâmplă asta.
#4./ Ce nu ai refuza niciodată?
N-aş refuza niciodată îngheţata!
#5./ Ultima piesă de teatru văzută?
„Îngropaţi-mă pe după plintă” de la Teatrul Bulandra. Încă mă trec fiori când mă gândesc la ea. Piesa asta m-a dat cu capul de toţi pereţii, tot ce se întâmplă acolo, actorii Marian Râlea şi Mariana Mihuţ sunt minunaţi. Din punctul meu de vedere, e cel mai bun spectacol la ora actuală. După spectacol, câteva zile n-am fost om. De atunci am văzut „Viţelul de Aur” la ArCuB, „O scrisoare pierdută” la Comedie, am participat la dezbateri, la Godot, dar „Îngropaţi-mă pe după plintă” a fost spectacolul care m-a marcat.
