24 C
București
vineri, 12 iulie 2024
AcasăInternaționalAlexandru Potocean: „Mi-e ciudă că nu pot 
şi eu să fiu aşa...

Alexandru Potocean: „Mi-e ciudă că nu pot 
şi eu să fiu aşa relaxat”

Primul film este „The Way Back”, un film regizat de Peter Weir, care îi are în distribuţie pe Colin Farell, Ed Harris, Mark Strong. E un film bazat pe romanul „The Long Walk” al lui Slavomir Rawicz, un locotenent polonez care a fost încarcerat în Gulagul sovietic. Această carte, care până nu demult a fost considerată a fi autobiografică, e povestea a şapte prizonieri care evadează din Gulag şi merg pe jos peste 6.500 de kilometri, din Siberia până în India controlată de britanici. În cele din urmă, s-a dovedit că spectaculoasa evadare e o invenţie, iar volumul lui Rawicz este de fapt scris de un scriitor-substitut. (De curând, un alt veteran de război polonez a pretins că povestea evadării ar fi adevărată, dar că nu Rawicz ar fi fost eroul, ci el.) Filmul, în care Potocean şi Dragoş Bucur interpretea­ză, fiecare, câte unul din cei şapte evadaţi, va fi lansat la finalul acestui an sau la începutul lui 2011. Tot atunci este programat şi un alt film în care apar Potocean şi mulţi alţi actori români: „The Whistleblower”. 
E o producţie filmată la Bucureşti, care le are în rolurile principale pe Rachel Weisz, Monica Bellucci şi Vanessa Redgrave.

Era cât pe ce să te faci veterinar. Cum de n-ai mai ajuns?
Alexandru Potocean: Am intrat la faculta­te. Cu dosar. A fost ideea lui taică-meu care a zis: „Ok, te duci la Bucureşti la actorii tăi… Dar dacă nu intri? Bagă dosarul la Veterinară şi vedem noi ce se întâmplă.” Eu voiam să intru undeva la facultate. Oriunde. Nu neapărat ca să mă fac actor, ci ca să plec de acasă. Am intrat la actorie şi nu m-am mai dus la Veterinară. Oricum, nu era de mine. Îmi plac animalele, dar, în mod cert, dacă mă duceam acolo nu aş fi stat mult. Probabil că m-aş fi dus la o altă facultate. Nu ştiu ce s-ar fi ales de mine.
Desigur că voiam la actorie. Dar, nu ştiam sigur dacă vreau să mă fac actor. Dacă am ce trebuie pentru asta. Am venit la Bucu­reşti cu gândul că vreau să intru la clasa lui Ion Cojar. Dar târziu mi-am dat seama că şi vreau să fac asta, că pot să fac sacrificii pentru meseria asta. Târziu am ajuns să fiu eu convins că am ce trebuie pentru chestia asta. S-a întâmplat abia în anul doi.

După facultate n-ai prea făcut teatru. 
A fost o întâmplare?
A.P.: Mie mi s-au aranjat lucrurile altfel. Aveam o piesă la Casandra, „Monged”, pe care am jucat-o şi după ce am terminat facultatea. A mai montat David Schwartz o piesă la Green Hours în 2008-2009 şi am jucat-o puţin. În schimb, am făcut filme. Am fost chemat la probe. Şi cine trebuia să ştie de mine, ştia. Adică, mă ştiau regizorii, că nu eram prea cunoscut. Nici acum nu sunt. Sunt aşa la nivel oarecare, dar nu sunt vedetă. Mă tot luau. Mai la ăla, mai la ălăla­ltul. Am mai făcut filme cu americani. Tot felul de „duzini”. Pentru bani, evident. Reclame. Teatru foarte puţin.

Cum ai ajuns să joci în „The Way Back”?
A.P.: Prin „4,3,2″. Mai exact, prin cineva din Anglia care văzuse filmul. E o poveste mai lungă. Producătorii au ajuns la agenţia lui Dragoş Bucur. Ne-au chemat pe amândoi la casting, la Berlin. Şi am luat amândoi.

Am înţeles că ai filmat în Sahara, în India…
A.P.: În India eu nu am fost. Dragoş Bucur şi cu alţi doi actori au filmat şi acolo. Eu am fost doar în Bulgaria şi în Maroc.

În filmul ăsta joacă Colin Farrell, Ed Harris, Mark Strong. Cum te-ai simţit să filmezi alături de mari vedete? Au „fiţe” de vedete?
A.P.: Nu. Îşi dau seama de statutul lor, dar nu pot să zic că au fiţe. E o chestie de statut care impune. Dar, eram speriat în primele zile când am început să filmăm. Eram compleşit: „Frate ăsta e Ed Harris! Pe ăsta îl admiram când eram mic!”. 
Şi nu înţele­geam cum, acum stau la masă cu el. Şi vorbim. Şi filmăm împreună. 
Dar a trecut.
Am avut emoţii şi la „Hârtia va fi albastră”, când l-am văzut pe Dragoş Bucur. A fost la fel când am lucrat cu Mălăele la „Nunta mută”. Doar nu stai toată ziua lângă ei. Dar, mă rog, eu mă adaptez repede. După ce mă obişnuiesc cu oamenii, sunt ok.

Ai avut emoţii?
A.P.: Emoţiile se manifestă în alt fel. Adică da, e vorba de statutul lor. Dar şi Teodor Corban e un actor care are un statut. Ceea ce mă dă pe mine un pic înapoi e lejeritatea lor. Ei vin din Occident, au agenţi, au totul asigurat. Ei vin cu plăcere mult mai mare, nu cu foarte multe griji, aşa cum mă duc eu la filmare: „Să fie bine, să îmi iau banii. După asta să văd cum fac să mă implic şi în proiectul celălalt, să fac aia, să mă gândesc şi la aialaltă.” Ăia vin pe proiect: „Am luat milionul de dolari şi gata.” Nu au probleme. Asta-i diferenţa. Lejeritatea asta a lor mă dă pe mine înapoi. Ei sunt ok. Şi, cumva, înţeleg de ce. Mi-e ciudă că nu pot şi eu să fiu aşa relaxat.

Anul acesta ar mai trebui să apară un alt film în care ai jucat, „The Whistleblower” cu Rachel Weisz, Monica Bellucci, Vanessa Redgrave. Despre ce e vorba?
A.P.: E despre traficul de carne vie, după al doilea război din Bosnia. Abia aştept să iasă. Chiar m-am simţit foarte bine la filmări.

Întâmplător, ai jucat în două filme despre lupta anti-comunistă. Ce ştiai despre perioada aia? Te-ai documentat?
A.P.: Ştiam multe lucruri, dar m-am şi do­cumentat mult. Ştiam ce-a făcut Stalin. Dar nu ştiam exact cum era acolo. Am citit multe. Tot felul de literatură „gula­gistă”. Tot felul de indivizi scăpaţi de acolo. Cum au plecat, cum au supravieţuit sau nu. „The Way Back” e bazat pe o carte scrisă de un polonez, Slavomir Rawicz. E vorba despre şapte oameni care evadează dintr-un Gulag din Siberia şi ajung în India. M-am documentat foarte mult despre perso­najele evadaţilor. Cum să te duci tu prin Siberia de nebun aşa?
Dar, în filmul ăsta, „zona” de anti-comunism nu e foarte dezvoltată. E vorba, mai ales, despre supravieţuire. Oamenii ăia se întorc, de fapt, la lucrurile primare: la făcutul focului cu pietre, la mâncatul din pădure. „Portretul luptătorului la tinereţe” e despre mişcarea de gherilă de la noi. Am avut partizani anti-comunişti despre care nu se ştie mare lucru. Am avut şi noi nişte eroi. Ăia care au murit de nebuni. Şi-au luat puştile şi au decis că nu vor să se supună. Au zis: „Gata, mă sui în munte şi trag în ei până mă doboară. Oricum or să mă do­boa­re.” Ei ştiau ce îi aşteaptă. Când trimiţi o armată întreagă să găsească câţiva oameni în vârf de munte, e clar că nu au foarte multe şanse. Au murit chinuiţi. Şi până la urmă 
i-au trădat tot ai lor. Asta e dureros, de fapt. Şi cumva nu poţi să îi condamni nici pe ăia. Până la urmă, vine Securitatea acasă, o bat pe mama care are fiul în munţi. Poate 
acea­sta nu cedează, dar, până la urmă, tot ce­dea­ză cineva.

Întoarcerea la teatru e o întâmplare?
A.P.: E şi nu e. Proiectele astea le aveam mai de demult: cel al lui a lui David Schwartz („Capete înfierbântate”) de doi ani, iar la cel de la Bulandra, „Însemnările unui necunoscut” (spectacol pe care Ion Cojar nu a mai apucat să îl ducă la capăt şi e montat de Alexandru Darie) repet de mai mulţi ani.
Vorbisem mai demult cu David să facem un one man show pe un subiect „care doare”, pe una dintre direcţiile sălbatice ale acestei naţii. Pentru că suntem sălbatici, aşa cred. Plecasem de la Marşul homosexualilor de acum câţiva ani, când au aruncat cu pietroaie după ei. A fost scandal. Am vrut să facem despre chestia asta, nu ca să le apărăm cauza, ci ca „să deschidem un ochi”. Nu s-a mai putut face chestia asta. Într-o zi m-a sunat David şi mi-a zis: „Nu mai facem cu homosexuali, facem cu Mineriade”. M-a convins să facem un spectacol despre 20 de ani de la prima Mineriadă, despre care chiar nu se ştie nimic. Bucata asta din istoria recentă e aşa ca şi cum nu a existat. Revoluţia, da. Mineriada, nu. Mineriada e aşa o chestie neclară: „au venit ăia, nu ştiu ce au vrut, i-au chemat unii parcă… ” Nimeni nu ştie nimic. Iar tinerii ştiu şi mai puţin.
Am acceptat şi pentru că bunicul meu a fost miner. N-a participat la nici o Mineriadă. De altfel în ’77, când a fost prima rebeliune, avea deja vreo 40 de ani. Iar la astea două mai recente era deja pensionar şi ne uitam amândoi împreună la „chestiile” alea la televizor. Eu am propus să mergem în Valea Jiului, să ne documentăm împreună.
Până la urmă ei s-au dus la toţi liderii. Au făcut multe interviuri cu persoane direct implicate. Peste patruzeci: cu spectatori, oameni care au fost bătuţi, organizatori, lideri de sindicat, procurori, fostul preşedinte. A fost foarte dificil să decidem ce lăsăm pe afară. Am avut foarte puţin timp. Am repetat cam 3 săptămâni. Am şi vrut să vedem dacă putem. Am stat amândoi câte 8-9 ore pe zi. Şi aşa a apărut „Capete înfierbântate”…

Care a fost percepţia? Cum a fost primit spectacolul?
A.P.: De exemplu, odată, în timpul unei reprezentaţii, nu mai ştiu ce monolog era, 
l-am auzit pe un domn din faţa mea spundu-i celui de lângă el: „Da domnule, aşa a fost!”. Ăsta da, „feedback”.
În rest, am discutat cu oameni care au fost acolo sau cu tineri care nu ştiau nimic. Toţi auziseră câte ceva despre mineriade: că ăia au fost chemaţi, că n-au venit de nebuni etc. Dar nu ştiam multe „dedesubturi”. Şi mare parte din ce spun oamenii ăştia pe care i-am intervievat, fără a fi minciuni, sunt uşor denaturate. Toţi se disculpă cumva. Sau regretă ceva. Fiecare se pune pe un piedestal.
Mă bucuram când veneau la mine colegi care ziceau : „Nu ştiam asta”. Şi m-am bucurat foarte tare când, la ultimul spectacol de la CNDB, a venit profesorul meu Adrian Titieni şi m-a felicitat.

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă