Adrian Naidin a revenit anul acesta pe scenă cu un nou spectacol, în ciuda faptului că mâna dreaptă încă nu i s-a refăcut complet după incidentul din septembrie 2016, când artistul a căzut de la etaj în cursul unei operaţiuni controversate a Poliţiei Antidrog.
Noul său proiect muzical, „Tari ca piatra“, realizat împreună cu percuționistul Ionuț Micu, a cucerit deja scenele bucureștene și a avut de curând premiera la Cluj. Naidin și-a reluat, de asemenea, rolul în spectacolul de teatru și poezie „Caramitru-Mălăele, câte-n lună şi în stele“, de la Teatrul Național București, unde îi acompaniază pe cei doi actori la violoncel și voce.
RL: Ce reprezintă violoncelul pentru tine?
Adrian Naidin: E iubita mea constantă, care nu mă înșală, nu mă lasă niciodată, se poartă bine cu mine. Uneori eu o trădez, dacă nu studiez cum trebuie. Recunosc, nu mai studiez cum o făceam în facultate, 10-12 ore pe zi, și iubita asta a mea e supărată. Este o prelungire a mea, o continuare, într-un mod foarte natural. Mi-am dat seama că pot să cânt doar cu vocea într-un concert, dar dacă nu am și violoncelul nu sunt bine, ceva îmi lipsește, nu am succes, deși cânt bine cu vocea.
Te-ai concentrat pe violoncel chiar de la începutul studiilor?
Am început prin a mă duce la o școală normală. Pe atunci, se făceau comisii de profesori de muzică foarte buni care mergeau pe la școlile din cartier și selectau copii pentru școala de muzică. Am cântat și eu „De ziua ta, mămico“, o singură strofă, că nu știam refrenul, și m-au trimis în bancă. Eram în clasa a II-a, trimestrul II. În trimestrul III am primit o scrisoare prin care eram acceptat la școala de muzică, prilej de mare dezbatere în familie. Nu erau foarte convinși că e bine să mă duc acolo, se gândeau că viața e grea, că este o meserie de vocație și trebuie să studiez continuu… Adevărul este că trebuie să te gândești bine dacă ești sau nu dispus să faci sacrificii. Dacă nu ești, mai bine nu faci muzică! Imaginați-vă că două ore de cântat la un instrument, așa cum trebuie, echivalează cu patru ore de muncit în minerit, după niște statistici. Este și un consum fizic și unul psihic, iar în copilărie, când alții se joacă, tu trebuie să studiezi. Norocul meu e că am avut talent și, în primii ani, am învățat mai ușor decât alții, așa că aveam și timp de joacă. Și e bine că nu am pierdut contactul cu joaca și cu copilăria, dacă l-aș fi pierdut nu cred că m-aș fi dezvoltat foarte bine. Cred că un copil trebuie să aibă copilărie și dacă învață de mic ce înseamnă munca serioasă e bine pentru el când va crește. În sfârșit, mătușa și bunica i-au convins pe ai mei să mă dea, așa că în clasa a III-a m-am prezentat la examen la școala de muzică. Cei care au intrat înaintea mea stăteau câte 15 minute, unii ieșeau plângând, iar eu nu prea voiam să intru, m-au convins cu greu. Pentru prima dată vedeam pianul, o pianină, de fapt, care mi s-a părut uriașă, un monstru căruia îi ajungeam cu nasul până la clape și de care m-am speriat foarte tare. Am ieșit după vreo patru-cinci minute. Mama, disperată, a început să se lamenteze: „Cum, pe tine nu te-au ținut 15 minute și ai și picat deja?“. Iar eu aș fi răspuns: „Dar de unde știi că am picat?“. Am intrat și așa începe povestea mea de dragoste cu violoncelul.
Eu voiam la pian, dar nu erau locuri; la vioară, la fel. Erau la contrabas, tubă, instrumente de două ori cât mine și atunci tata a întrebat: „Dar ceva mai mic nu aveți?“. Și așa am ajuns la violoncel.
Nu ți-a părut rău că nu ai ajuns la pian?
M-a urmărit multă vreme fascinația pentru pian și, în pauze, la liceul de muzică, mă duceam să cânt la pian. Îmi place enorm pianul, mai cânt la el, dar ceva mai ușor, nu intru în muzica clasică. Sunetul pianului este o invenție extraordinară! Are doar 88 de clape, dar este extrem de complex. În limita acestor 88 de clape se produce dezmărginirea, în această mărginire e infinitul.
Ce profesori te-au marcat?
Am învățat să fiu destul de obiectiv cu mine de la profesoara mea Gabriela Todor, care este ca o a doua mamă pentru mine. Fără ea nu ajungeam azi violoncelistul care sunt. Alături de mama și de tatăl meu, care mi-au format spiritul, ea a contat enorm în formarea mea. După părerea mea, este cea mai mare profesoa-ră de mâna dreaptă din România, ca tehnică. Credeam că sunt bun, dar nu era așa, ea m-a coborât cu picioarele pe pământ. Când nu făceam bine, mă plesnea cu liniarul și așa mi-a pus mâna la punct într-un an. Era formi-dabilă, avea un sunet! Uneori mă făceam că nu știu doar ca să o ascult pe ea cum cântă!
E suficient violoncelul pentru a susține un concert?
Pentru mine niciun instrument nu limitează, spiritul uman nu poate fi limitat. Am studiat ani de zile cum să fac ca sunetul să fie atât de complet încât oamenii să nu mai simtă nevoia unui alt instrument alături, să le fie de-ajuns violoncelul. Să dau iluzia că este suficient. Trebuie să umpli cu vocea și un violoncel tot și asta a fost o provocare pentru mine. Să dai astfel senzația că totul e complet reușesc puțini și mă bucur că eu am reușit. Nu vorbim de limbaj, ci doar de posibilitatea tehnică, violoncel cu voce.
Pentru a ajunge unde vrei tu trebuie să exersezi mult. Am început de mic prin a reproduce sunete din natură: scârțâitul roților, păsările, râsul, plânsul. După ce studiam, încercam să reproduc aceste sunete și nu era un simplu proces mimetic, în mine se prelucrau toate acestea.
Ce gen de muzică te atrage în mod special?
Muzica bună. Stilul meu este lipsa de stil. Spun asta în glumă, știind de fapt că am un stil și un limbaj. Am căutat mult. Pentru mine, marea provocare este cum să spun, să transmit aceste lucruri. Pot să cânt într-o seară muzică cultă, compusă de mine, în stil preclasic, de exemplu, în altă seară să cânt jazz și apoi rock. Îmi plac aceste stiluri și consider că Beethoven, Brahms și alții din vremea lor s-ar fi bucurat de ele. Nu am un stil preferat, cânt ceea ce mă mișcă pe mine cel mai mult. Mă bucură să folosesc mai multe elemente, pe care oamenii le confundă cu teme sau stiluri. Sunt doar motive, chiar și folosindu-mă de un stil, pentru mine e tot un motiv. Liniarul mă îngrozește, simt nevoia să plâng, să râd, să cad, să mă ridic, totul trebuie să fie foarte intens.
Ce rol joacă folclorul în muzica ta?
Mă preocupă de vreo 25 de ani. Mă gândeam nu să cânt folclor, deoarece mulți pot să o facă, ci să merg spre un proces de stilizare și mai apoi să fac sincretism. Aici vreau să ajung.
O melodie pe care am compus-o – fără a distruge tema folclorică – după 20 de ani nu mai păstrează decât puțin din momentul nașterii, nu mai e populară 100%. S-a copt vreo 20 de ani, vreo 15 ani ca să o fac, apoi au mai trecut vreo cinci în care s-a cristalizat. Cunosc foarte bine structura muzicii populare românești și versificația și temele cântate pe instrumente, de aceea am putut să o fac, dar în toți acești ani ea a evoluat, fiind și românească și universală în același timp.
Cum ai intrat în spectacolul de teatru?
Prima dată a fost la „Dama cu camelii“. Florin Mitrea, care acum este șeful meu la violoncel la Orchestra simfonică de la Radio, mi-a spus într-o zi că a fost contactat să cânte la teatru, iar el nu poate să facă decât muzică cultă, însă crede că eu aș putea să cânt orice. M-am dus. Câțiva ani am jucat acolo, am făcut și multe turnee. Am continuat la Radio cu muzica simfonică, după care, într-o zi, mătușa mea, Georgeta Dimiseanu, mi-a făcut propunerea să cânt ceva la TNB, unde fusese invitată să țină o conferință. Am cântat, maestrul Caramitru m-a văzut și mi-a propus să vin în spectacolul „Caramitru-Mălăele, câte-n lună și în stele“.
Când construiam spectacolul, Ion Caramitru îmi spunea: „Uite, aici e Shakespeare, aici Eminescu, tu cânți, compui ceea ce vrei tu în raport cu momentul“.
Mi-am dat seama că dacă nu voi veni cu o stare și cu momente de forță nu va fi frumos. Ei sunt niște genii ale teatrului, au momente extraordinare și am vrut să fiu și eu acolo, să le ating. Am reușit să facem un spectacol care să aibă de toate. Aparent este ușor, doar poezie și muzică, și se întâmplă în multe locuri din țară ca oamenii să facă așa ceva, dar în acest fel nu există. Nu cu oricine poți să faci un așa spectacol. Îți trebuie doi stâlpi ai tea-trului românesc precum ei. Are râs, are plâns, Ion Caramitru are un monolog extraordinar, pentru ca apoi să ajung și eu într-un moment adânc, Horațiu Mălăele ne preia și merge către râs trecând prin profunzime. Este un spectacol care te duce sus-jos, unul de forță care te poartă prin toate stările.
Ai nevoie de un timp înainte de spectacol pentru a intra în starea necesară?
Pregătirea pentru un spectacol începe la mine cu două zile înainte. Nu pot să mă joc pe computer, se alege praful de cântatul meu. Nu mai sunt prezent pentru cei din jur. E foarte greu pentru cineva să trăiască cu mine tocmai din cauza acestor lucruri. Apoi, ieșirea din starea de spectacol mai durează două zile. Nu pot să dorm pentru că rămân în starea aceea de energie maximă din spectacol. Stau, mă uit pe pereți, citesc. Prefer să am spectacol după spectacol decât pauze mari între ele.
În zona aceasta artistică contează mult lucrul cu tine însuți. A fi un om în lucrare, și mă refer la spiritul tău, mi se pare una dintre cele mai frumoase forme pe care omul le poate avea, pentru că de acolo se nasc lucrurile frumoase din el, de acolo poate să meargă către o mare iubire de om sau de Dumnezeu.
Ce planuri ai pentru anul acesta?
Să concertez și să reușesc să-mi termin simfonia. Vreau ca după ce eu nu voi mai fi să asculte lumea o simfonie de Naidin. Sunt acum la partea a doua, care mi se pare mult mai grea. Am pierdut mult timp și din cauza accidentului suferit anul trecut. Mi se părea genial ce făceam, după care urmau zile când aruncam tot ce scrisesem. Am pierdut mult timp compunând și aruncând la gunoi. Una este inspirația, alta este revelația, mi-aș dori să mă atingă aripa îngerului, cum spune tatăl meu, dar nu se poate. Este o provocare pentru orice artist.
Anul trecut ai avut un incident cu brigada antidrog, în urma căruia te-ai accidentat. Cum explici ce s-a întâmplat atunci?
După ce au năvălit mascații în casă, iar eu, speriat, am sărit pe fereastră, m-am accidentat. Mâna dreaptă încă nu este refăcută, ori tocmai în mișcarea mâinii drepte din încheietură constă toată delicatețea și măiestria sunetului. Durează mult recuperarea, cam un an. Când am avut accidentul am crezut că înnebunesc pentru că nu aș putea trăi fără să cânt. Asta știu să fac. A fost un accident stupid, când eu, luat din somn, m-am speriat cumplit.
Analizele făcute la spital au relevat că nu consumasem nimic. Dar dacă sunt obosit și mă iei brusc din pat – în noaptea aia mă culcasem spre dimineață – sunt buimac.
Cred că a fost la comanda cuiva, dar nu am dovezi, așa că nu pot acuza pe nimeni. Am primit chiar vizita a trei domni, ce nu s-au prezentat, și care mi-au spus să o las mai moale cu procesul. Din păcate, autoritățile fac excese peste tot în lume. Tendința de a se limita drepturile oamenilor este mondială acum, ceea ce nu este bine. Și cred că se va ajunge la un control și mai mare, cerut chiar de oameni. Frica va genera lipsa libertății. Trebuie să avem curajul să ne facem auzită vocea. La noi încă e bine, deși se încearcă tot felul de chestii, vezi povestea cu copiii de la manifestație! Au murit copii la Revoluție. Să-i dăm în judecată că au luptat pentru noi, că s-a tras în plin în ei? Sau îi dăm în judecată pe cei care au tras?
Mesajul meu muzical este să nu ne pierdem speranța, să învățăm să luptăm pentru drepturile noastre, nu într-un mod violent, ci cultivat, elegant, dar foarte ferm. Consider, ca muzician, că în lume se merge către o lipsă tot mai mare de libertate, indusă de teroare și frică.
Eu sunt liber și voi muri liber, chiar dacă se va întâmpla mâine sau poimâine. Dacă aș avea copii, aș vrea să trăiască într-o lume mai bună, pe care eu lupt să o construiesc acum. Lenea spirituală este cel mai mare pericol al umanității, numai iubirea și spiritul ne vor salva. Un om care iubește are curajul să lupte.
Trebuie să ne păstrăm tradițiile, deoarece ele ne duc către o spiritualizare extraordinară, și credința – am observat la acest popor al meu că așa a rezistat pe aceste meleaguri, prin credința care l-a ținut unitar.
Avem o muzică superbă, pictură la fel, o literatură mică, spun eu, dar cu stil mare, avem o cultură frumoasă, n-ar trebui să ne fie rușine că suntem români.
Concert pentru violoncel și tobe
La începutul săptămânii, Adrian Naidin și percuționistul Ionuț Micu au susținut la Cluj concertul „Tari ca piatra“, un spectacol-eveniment, la intersecția jazz-ului cu rock-ul și a muzicii culte cu un filon etno autentic.
RL: Cum ai ajuns la alegerea tematicii concertului de la Cluj?
Adrian Naidin: Un concert cu violoncel și tobă. Ceva care, logic, nu ar avea cum să meargă. Nu mai cântă nimeni cu violoncel și tobă, decât dacă e nebun, iar eu sunt nebun. Cum să armonizezi un instrument cu o cutie de rezonanță moale, cum e violoncelul, cu tobele, care bubuie de te aruncă afară din sală la volumul pe care-l au fără să fie amplificate de microfon?! Nu am făcut-o dinadins, să fac ceva care nu merge să meargă. Am simțit că va merge. De când am început să stilizez elemente ale muzicii populare, de mai bine de 20 de ani, m-am gândit că am nevoie de tobă, pentru că ea îmi dă o energie senzațională. Iar energia emanată de un concert este vitală pentru mine și vreau să-i molipsesc și pe ceilalți. Am simțit nevoia unei tobe, dar nu a oricărui tobar. John Micu bate incredibil. Căutam de mult un astfel de tobar și când l-am văzut prima dată am știut că el este. Iar efectul este extraordinar, te ridică din scaun. Pare un concert de muzică cultă, dar el este venit din alte genuri, din alte stiluri. L-am cântat în teatre, dar și în piețe. Merge pentru ambele genuri de public.
