Motivele luptei între nord şi sud, între nomazi şi statornici, între religii, între viaţă şi moarte. Sunt toate prezente în Sudan, un stat tânăr, născut oficial în 1956.
O ţară, sau două jumătăţi inegale care, în ciuda unui onorabil loc 71 în lume după produsul intern brut (cca. 92 miliarde de dolari), se confruntă în realitate cu un nivel de sărăcie la care puţine alte state ale mileniului trei mai coboară.
Peste 2,5 milioane de kilometri pătraţi constituie încă cea mai mare ţară, ca suprafaţă geografică, a continentului negru. Peste puţin timp ea va fi ruptă în două ca rezultat al referendumului din această săptămână. Despărţirea politică este simbolul care consfinţeşte prăpastia ideologică, tradusă printr-un cinism statistic în peste 2.000.000 de morţi.
Referendumul de secesiune
Începând de duminică şi până astăzi (9-15 ianuarie), sudanezii autonomi din sud au votat pentru separarea definitivă a regiunii de restul teritoriului sudanez. Referendumul necesită voturi aprobatoare din partea a cel puţin 60 la sută din electorat.
După 3 zile de referendum, adjunctul secretarului general al Mişcării Populare pentru Eliberarea Sudanului (SPLM – cea care controlează regiunea de sud a ţării), Anne Itto, a anunţat că pragul a fost depăşit, îndeplinind condiţiile de validare.
Sudul are o populaţie între 11 şi 13 milioane de locuitori, potrivit estimărilor SPLM. Datele Fondului ONU pentru Populaţie situau numărul populaţiei, în 2006, la 7,5-9,7 milioane de locuitori. Numărul real se poate apropia de cel vehiculat de SPLM, având în vedere sporul natural pozitiv de 25. Sărăcia celor din sud este însă mult mai gravă. Potrivit unor estimări din 2006 ale Fondului ONU pentru Populaţie, 90 la sută dintre locuitorii din sud trăiesc cu mai puţin de 1 dolar american pe zi.
Votul, destinat exclusiv cetăţenilor provenind din zona sudică, nu a trecut neobservat de opozanţii SPLM. Câteva zeci de persoane au fost ucise, şi mai multe fiind rănite, în timpul atacurilor pe care triburile de arabi le-au îndreptat împotriva unor aşezări sau convoaie cu sudanezi din sud.
Separarea Sudanului este motivată în principal de diferenţele religioase şi culturale. Cei din sud sunt majoritar creştini şi animişti (potrivit acestora orice om are un suflet autonom, care poate părăsi corpul temporar; animiştii personifică totodată şi obiectele şi fenomenele naturii), cu o minoritate islamică, în timp ce arabii din nord sunt în proporţie covârşitoare musulmani.
Miza independenţei sudului
În ciuda sărăciei generale, Sudanul dispune de bogate resurse naturale, în special petrol, şi un mare potenţial agricol. Cu toate acestea, este una dintre cele mai puţin dezvoltate ţări din lume.
Odată cu debutul exportului de petrol, în 1999, ţara a înregistrat cea mai mare creştere economică de la independenţă încoace. Produsul intern brut a crescut de patru ori faţă de anul 1980, iar investiţiile străine nu au întârziat să apară: în 2006 afacerile străine în Sudan erau estimate de ONU la 3,5 miliarde de dolari, în contextul implementării unui program de reforme sugerat de Fondul Monetar Internaţional.
Discrepanţele majore între diferitele regiuni şi mediile rural şi urban determină însă imaginea de ansamblu descurajatoare şi duce la mari dezechilibre în ceea ce priveşte egalitatea de şanse a locuitorilor. Aşa se face că, deşi venitul anual brut pe cap de locuitor este de circa 2.200 de dolari (potrivit CIA), nu mai puţin de 40 la sută dintre sudanezi trăiesc sub limita sărăciei.
Lipsa educaţiei instituţionalizate şi gradul mare de şomaj în rândul tinerilor transformă această categorie dintr-un avantaj într-o grea încercare pentru viitorul regiunii.
Sudanul de Sud este printre cele mai sărace zone, alături de Statul Nilul Albastru, Kordofan, Kassala, Darfur şi zonele de la Marea Roşie.
Şi asta în condiţiile în care 85% din resursele petroliere ale ţării se află în această regiune. Cele două părţi, aflate la pace prin 3 acorduri diferite, sunt în continuare legate ombilical. Există o înţelegere prin care profitul obţinut de pe urma exportului de produse petroliere, principala sursă de venituri, se împarte la doi.
Liderii de la Juba, care va deveni în curând cea mai tânără capitală a lumii, nu vor putea profita de resursele de petrol: pe de o parte sunt legaţi printr-un acord, iar pe de altă parte petrolul extras la ei este transportat pe Nil, în jos, pentru a fi vândut la export, fie la Marea Roşie, ori mai departe, prin Egipt.
Războiul civil, marcă a istoriei Sudaneze
După cum arată Organizaţia Naţiunilor Unite, istoria modernă a Sudanului reprezintă o înşiruire de încercări grele, la foc continuu, fiind marcată de unul dintre cele mai lungi războaie civile din Africa. Chiar în timp ce îşi obţinea independenţa faţă de Marea Britanie şi Egipt, în 1955, partea de sud a Sudanului a fost scena unui conflict, stins în 1972. Liniştea a durat doar 11 ani, iar în 1983 a reizbucnit, la o scară mai mare şi a durat până în 2005, când guvernul sudanez şi Mişcarea Populară pentru Eliberarea Sudanului au încheiat Pactul Naivasha (Acordul de Pace Global).
Estimările arată că în cei 22 de ani de război civil 2 milioane de oameni şi-au pierdut viaţa, iar alte 4 milioane au fost deportate. În timp ce confruntările dintre nord şi sud se stingeau, un alt foc se aprindea, în 2003, între cele trei state care compun regiunea Darfur. Peste 2 milioane de persoane au fost forţate să-şi părăsească locuinţele, lăsând în urmă, cel puţin oficial, 200.000 de morţi. Statisticile neoficiale se apropie, şi chiar depăşesc potrivit unor surse, de 300.000 de victime.
Secesiunea văzută de sudanezi
Suliman Abukabir, un artist plastic din oraşul Kassala, stabilit în capitala nordului, Khartoum, nu poate concepe scindarea Sudanului. În semn de protest, a decis să ardă majoritatea lucrărilor sale. „Sunt nefericit de ceea ce se întâmplă cu Sudanul meu. Nu-mi pot imagina harta sudanului tăiată în două, pur şi simplu nu pot. Mă simt ca şi cum aş fi tăiat în jumătate!”, a spus pictorul unui reporter al-Jazeera.
„Va lăsa (n.a. secesiunea) o mare gaură în sufletul meu. Îmi este frică de toată această treabă şi nu ştiu cum să mă descurc cu ea”, recunoaşte Suliman.
El se simte nedreptăţit şi de faptul că nu toţi sudanezii au avut dreptul de a-şi manifesta opinia în cadrul referendumului. Secesiunea, crede Suliman, va provoca şi mai multă ură şi neînţelegere între cei din nord şi cei din sud.
„Politicienii sunt cei care ne decid soarta. Ei cred că ştiu ce este mai bine pentru noi. Unii consideră că este mai bine să fim separaţi deoarece oamenii din sud nu ne împărtăşesc cultura, aspectul şi nu au nimic de a face cu noi. Nu are niciun sens pentru mine.” mărturiseşte Suliman Abubakir pentru al-Jazeera. „Am băut aceeaşi apă din Nil, am dormit sub acelaşi cer, cu aceeaşi diversitate culturală. Nu-mi pot imagina să trăiesc fără cei din sud, este inacceptabil, nu vreau să accept aşa ceva.”
Spune că disperarea l-a determinat să îşi ardă picturile: „presa locală şi internaţională este concetrată pe problema separării Sudanului. M-am simţit nesemnificativ în întregul proces care are loc. Voiam să-mi exprim şi să împărtăşesc lumii revolta faţă de ce se întâmplă.”
„Aparţin Sudanului… şi fără sud nu va mai fi niciodată acelaşi Sudan”, conchide Abubakir.
Separarea nordului de sud le dă probleme şi nomazilor sudanezi, care se ocupă cu păstoritul vitelor. Transhumanţa anuală de la nord la sud este deja instinctivă pentru triburile nomade din Sudan. Până acum nu a fost o problemă, nici măcar în timpul războaielor civile. Tribul Misseriya, aparţinând etnicilor arabi Baggara, ce numără peste un milion de suflete, trăieşte într-o perpetuă mişcare, mergând în zonele ploioase, în funcţie de anotimp. Anul acesta, însă, migraţia s-a oprit în apropierea graniţei de sud.
„Vacile noastre nu produc suficient lapte pentru că nu există suficientă apă şi hrană pentru ele.”, spune într-un documentar pentru al-Jazeera Um Khayal, în vârstă de 15 ani, deja mamă a doi copii. „Ce putem face? Nu putem merge în sud, iar aici… aici nu e nimic.”
Turmele şi taberele de nomazi s-au stabilit într-o zonă aridă, în apropiere de graniţa de sud, unde iarba este arsă. Localnicilor nu le plac nomazii şi preferă să ardă iarba, pentru a evita aşezarea unor tabere în apropierea lor.
Nomazii sunt blocaţi. Bătrânii tribului sunt îngrijoraţi. „Vrem ca ţara să rămână unită.”, spune la al-Jazeera şeicul Haribo Saleh. „Secesiunea ne va face mari probleme pentru că ne mutăm constant înainte şi înapoi, de la nord la sud.”
Tribul şeicului se confruntă şi cu alte probleme. Cei din sud consideră că Misseriya sunt folosiţi de guvernul de la Khartoum în scopuri politice.
„Acum două luni un Misseriya m-a abordat, spunându-mi că are loc o mobilizare. Guvernul înarmează oamenii pentru a-şi întări forţa.”, declară Tia Tutu, comisar guvernamental.
Chiar în timp de pace, tensiunile vor fi alimentate, aşadar, de dorinţa de supravieţuire a triburilor nomade, dispuse să facă jocul politic al guvernului din nord pentru a-şi putea păstra stilul de viaţă milenar.
În acelaşi timp, referendumul este văzut ca o ameninţare de către sudanezii din nord care lucrează pe platformele petroliere din sud.
Sănătatea, o altă dificultate
În lipsa infrastructurii sanitare, sudanezii se confruntă cu o varietate de probleme medicale. Potrivit datelor CIA, bazate pe informaţii ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), există peste 320.000 de persoane care poartă virusul imunodeficienţei – HIV (2007), ceea ce plasează ţara pe locul 22 în lume. 25.000 de persoane au murit până în 2007 din cauza Sindromului Imuno-Deficienţei Acute (SIDA).
În acelaşi timp, riscul de boli infecţioase majore este foarte ridicat. Diareea, hepatitele A şi E, precum şi febra tifoidă pândesc în apele puţin igienice.
Malaria, meningita sau rabia reprezintă şi ele riscuri majore pentru populaţie. Virusul H5N1, cunoscut drept cauzator al gripei „aviare” este şi el prezent în Sudan, fără a reprezenta însă un risc de deces.
Statistic vorbind, Sudanul se învârte în jurul numărului 40
Din cei aproape 44 de milioane de locuitori (estimare din 2010 a Agenţiei Centrale de Informaţii – CIA), 40 la sută trăiesc sub limita sărăciei. Punctul de referinţă internaţional pentru defini sărăcia extremă este un venit de sub 1 dolar pe zi, pe cap de locuitor. Aceasta în condiţiile în care venitul anual mediu brut pe cap de sudanez era estimat de CIA în 2009 la 2.200 de dolari. 40 din 100 de adulţi sunt analfabeţi. Şi 40 din 100 de sudanezi sunt copii cu vârste sub 14 ani.
43% dintre sudanezi locuiesc în mediul urban, fapt care nu le ridică însă calitatea vieţii, în lipsa infrastructurii de orice fel. Nu e de mirare că 80% dintre cei apţi de muncă, puţin sub 10 milioane dintr-un total 12 milioane de sudanezi activi, lucrează în agricultură (bumbac, alune de pământ, sorg, mei, grâu, gumă, trestie de zahăr, diverse legume şi seminţe, ovine etc.) într-o ţară care are o diversitate de resurse minerale: petrol, gaze naturale, aur, argint, azbest, mangan, gips, zinc, fier, plumb, cupru, uraniu, aluminiu, cobalt sau granit. De altfel, agricultura constituie aproape, cum altfel?, 40 la sută din PIB.
Totuşi, chiar şi în lipsa infrastructurii de exploatare şi producţie industrială, industria reprezintă aproape o treime din PIB-ul de peste 90 de miliarde de dolari.
Referinţe
http://www.sd.undp.org/sudan%20overview.htm
https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/su.html
http://www.emro.who.int/sudan/Index.htm
