Manole Gheorghe s-a născut la 1 februarie 1938. Când avea patru ani, a fost deportat în Transnistria, alături de întrega familie, pentru că era rom, din ordinul mareşalului Antonescu. Acolo, avea să-şi piardă bunicii şi tatăl. Acum, la aproape 75 de ani, gândindu-se la întreaga lui viaţă, îşi doreşte doar ca „Dumnezeu să-l ia mai repede la El”.
Mămăligă cu sânge
Într-o noapte din vara lui 1942, Manole Gheorghe a fost ridicat cu întreaga familie- opt copii, părinţii şi bunicii de poliţie, din aşezarea lor din Alexandria, unde tatăl lui Manole lucra ca argintar. Încă 3.000 de familii din jurul Alexandriei- după estimările bărbatului- au pornit în acelaşi timp cu ei, dar nimeni nu ştia unde vor merge.
„În 1942, a fost atuncea o lege de-a lui Ion Antonescu. Problema a fost dirijată, după cum am înţeles noi, de nemţi. Ne-a săltat, nu era problema să ne facă un anunţ de zi, că era unu noaptea sau cinci dimineaţa, cum era atunci poliţia- ne arestau, ne strangulau (legau, n.r.) şi ne băgau în vagoane de vite. Dar în momentul de atunci, noi am fost cu căruţa. Acolo, când li s-a spus că pleacă să se ducă în Transnistria, ei nu ştiau cine se duce. S-au dus exact cum iei nişte vite, ca şi în vagon, ne-a trecut noaptea Bugul. Acolo, la Tiraspol, ne-a făcut convoaie să ne ducă. Unde? Nu ştim, ne-au oprit într-un orăşel-sat, Koronica. Acolo, erau nişte grajduri mai lungi, grajduri de vite. Acolo ne-au adăpostit, patru luni de zile”, îşi aminteşte Manole Gheorghe, care îmi arată că reţine „aspectele”, însă multe lucruri i-au povestit şi fraţii lui mai mari, când avea 10 ani şi se întorseseră în România.
„În aceste patru luni, n-am avut mâncare, apă, beam apă din Bug– apă sărată, de peşte. N-am avut căldură, ceapă, mălai, nimic-nimic, la care maică-mea a plecat prin satele alea ruseşti, la Niceainova, Koronica, le cunosc cum cunosc aici în România. Ruşii, când au văzut-o pe maică-mea că nu este de acolo, consăteancă, au tras cu puşca şi i-au străpuns un deget. Maică-mea avea o bucată de mămăligă, de la o rusoaică, şi o sticlă de lapte. Sticla s-a umplut de sânge, mămăliga s-a umplut de sânge, era cu şorţul înfăşurat şi aşa a ajuns la noi cu mămăliga aia plină de sânge, cu laptele ăla… sticla aia zburase, rămăsese numai partea de jos a sticlei. Un pic de lapte. Noi, ca copii, am început să mâncăm. Mai plângeam, mâncam„, povesteşte rar bărbatul în vârstă de 74 de ani.
Oamenii nu avuseseră voie să plece de acasă cu vase, lucruri sau alimente. Dormeau pe jos, în grajduri lungi de 100 de metri, pe bălegarul lăsat în urmă de vitele adăpostite acolo înainte de venirea lor, îşi aminteşte Manole Gheorghe, care nu poate uita nici acum, la 70 de ani de la deportare, gustul amar al turtiţelor pe care le făceau oamenii.
„Cartofi stricaţi, dughii (bobiţele din fân)- fânul era măcinat şi se făcea turtoi din ea- era amară, amară, dar o mâncam şi aşa. Cine era mai mare, pe vremea aia, aşa cum era, se ducea pe câmpuri şi strângea cotoarele de la varză, frunzele pălite, amestecate cu pământ, le aducea acasă, le opărea cu apă şi le mâncau. Altceva nu era. Până când am început să primim tainul- o cotă. Păi, dacă eram 10 inşi în familie- dintr-o pâine de un kilogram, ce să mâncăm 10 inşi? Dar era pâine de orz… orz de care mănâncă calul. Aveam o râşniţă de piatră şi râşneam cu rândul- cei care erau mai mari- şi acolo, pietrele se frecau, iar orzul măcinat ieşea cu piatră şi nisip, nu era făină… mulţi mâncau, mâine-poimâine mureau”, povesteşte bărbatul.
Pe bălegarul ăla, au murit tata şi bunicii
În Transnistria, Manole Gheorghe şi-a pierdut tatăl, bunicii şi două mătuşi. „Exista un grajd de vreo 70 metri, acolo unde fuseseră vite, rămăsese numai bălegar, compus din paie şi bălegar de la vite, acolo s-a format un mediu otrăvitor. Pe bălegarul ăla au murit bunica mea, bunicul meu, două mătuşi de-ale mele şi tata”, spune bărbatul.
Îmi explică cum arătau gropile în care oamenii erau înmormântaţi: săpate extrem de adânc, la 50-60 de metri, aveau forma unui con răsturnat: partea de jos era strâmtă, iar partea de sus, largă. În fiecare zi, mureau 10-15 oameni, „de frig, de boală, de foame… eram de fier?”.
„Morţii se aruncau cum arunci snopii de coceni sau snopii de grâu, nu coşciug sau se se facă groapă”, rememorează Manole perioada deportării. Ceea ce însă îşi mai aminteşte este că au fost şi cazuri de canibalism.
„În cazul în care era o femeie gravidă şi făcea un copil, dacă murea copilul celui cu care îl făcea, o omora, îi mânca şi pe ea şi pe copil… nu conta că era costorar, fulgar, argintar, ungur, pletos, bidinar… n-avea importanţă- fiinţe umană”, ridică vocea bărbatul.
Citeşte şi VIDEO.Trenurile morţii: Aşa cum stau pe scaun stăteam pe cadavre
Din satul Koronica, i-au dus la Berezovka, Niceainova şi Tiraspol. Doi ani şi patru luni. „Numai pentru exterminare am fost duşi. În chinurile astea ne-au transportat aşa. După doi ani, nu mai era problema să sperăm la viaţă… nici nu se mai discuta. Eu, când am plecat, aveam şase ani şi opt luni, şi am început să înţeleg ce viaţă era acolo. Nici acum nu pot să înţeleg cum am avut zile de am scăpat”, continuă Manole Gheorghe.
Cât au stat în Transnistria, oamenii au fost obligaţi să muncească. Din ce îşi aminteşte Manole Gheorghe, toţi au fost duşi la câmp- la semănat şi cules recoltele. „Nu mergeai la muncă, te luau la bici, nu ştiai cum să-ţi ţii copilul în braţe să nu-l omoare”, povesteşte bărbatul, exemplificând cu mâinile.
În 1944, s-au întors în România. „Când am trecut în Basarabia, satele erau pustii, nu vedeai picior de om, trecuse linia frontului pe acolo. După care, în momentul în care am ajuns în trenul morţii, eram la 50 de kilometri distanţă de Basarabia, ruşii au înţeles că trebuie să trecem, au început să ne înconjoare, să nu trecem înapoi în Basarabia. Avioanele încercau să ne împuşte, dar mai găseam şi noi câte o plantaţie unde să ne ascundem. Am ajuns pe malul Nistrului şi acolo am poposit două săptămâni”.
Fără casă, cu 180 lei pe lună, compensaţie pentru lipsurile din Transnistria
După încheierea războiului şi instaurarea comunismului (1947), Manole Gheorghe spune că a a vut o viaţă mai bună decât „acolo” (Transnistria, n.r.). „Când ne-am retras de acolo, din ’44, ne-am întors să ne facem o altă viaţă. Aveam o pâine, aveam odihnă, cine avea o meserie, putea să şi-o facă”, arată bărbatul.
A moştenit meşteşugul tatălui său şi s-a făcut argintar. În 2003, spune că a primit de la Geneva 7-8.000 de euro, compensaţii pentru deportare. Din partea statului român, primeşte lunar 180 lei.”Ca la milogi, ca la cerşetori”, explică Manole Gheorghe, spunând că nici acum nu o duce prea bine. În prezent, el locuieşte la rude, însă spune că şi-ar da o parte din pensie pentru un acoperiş deasupra capului.
„N-am casă, n-am masă, suntem eu şi fata. Nu am locuinţă, locuinţa pe care am avut-o, când am venit de acolo, n-am mai găsit-o. Nici în România nu e prea bine, pentru oamenii sărmani, nu. În special eu, că am fost schingiuit”, povesteşte el.
Îl întreb cum îşi priveşte el viaţa, după toate lucrurile prin care a trecut. „Să vină o noapte, fără să ştiu când şi să mă ia de pe pământ”, îmi răspunde, râzând amar. „Păi dar nu mai pot trăi, n-am cu ce, casă nu, vine iarna- unde stau? Unde mă adăpostesc? Ca să mai cer şi restul de condiţii, nu mai cer.. şi-atunci… ce să mai zic, Doamne, de ce nu mă mai iei o dată de pe pământ?!”.
Citeşte şi Câţi bani au primit romii deportaţi în Transnistria
Mai mult de jumătate din romii deportaţi nu s-au mai întors acasă
Aşa cum se arată în Raportul Final al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului în România, publicat în 2004 (anexat în partea dreaptă a textului întreg şi separat- paginile care vorbesc despre deportarea romilor în Transnistria), „deportarea romilor în Transnistria a fost întru totul opera guvernului Antonescu, nu numai ca realizare, ci şi în privinţa ideii”.
Aproximativ 36.000 de romi au fost deportaţi în Transnistria, pentru obţinerea „omogenitãţii etnice a ţãrii, „prin „transferul” în afarã al minoritarilor şi aducerea în ţarã a românilor din ţãrile vecine”. Romii au fost aşezaţi la hotarul sau în vatra unor sate situate în partea de rãsãrit a Transnistriei, pe malul Bugului, care ţineau de judeţele Golta, Oceacov, Berezovca şi Balta.
„Încã din toamna lui 1943, pãrãsirea fãrã autorizaţie a locurilor de deportare a cãpãtat proporţii de masã, cei prinşi fiind însã retrimişi în Transnistria. Dar, în martie-aprilie 1944, fãrã a aştepta din partea autoritãţilor vreun ordin de repatriere, romii, în grup sau individual, s-au retras dincoace de Nistru şi apoi în interiorul ţãrii. După 1944, aproximativ 12.000 de romi s-au întors în ţară. La 13 septembrie 1944, Subsecretariatul de Stat pentru Poliţie a dat ordin ca toţi romii întorşi din Transnistria sã fie „lãsaţi la ocupaţiile lor, luându-se mãsuri ca sã fie îndrumaţi la diferite munci”, se arată în Raport.
Săptămâna trecută s-au comemorat 68 de ani de la masacrul din 2-3 august 1944, când în lagărul Auschwitz-Birkenau au fost omorâte câteva mii de persoane de etnie roma şi sinti. De asemenea, în 2012 s-au împlinit 70 de ani de la deportarea românilor de etnie roma în Transnistria, în timpul regimului mareşalului Ion Antonescu.
