„Nu intru cu bocancii 
în viaţa nimănui!”

Când a apărut televizorul în viaţa dvs.?

Florentina Fântânaru: Eram fascinată de televizor deşi era mai mult obiect de decor în copilăria mea! Cu doar două ore de program pe seară şi ceva mai mult la sfârşit de săptămână, televizorul mai mult se um­plea de praf, iar ştergerea lui cădea în sarcina mea şi a surorii mele. Mi se părea ciudat ecranul bombat, butoanele zimţate cu care mă chinuiam îngrozitor să prind singurul post care exista în adolescenţa mea, pentru că TVR 2 fusese desfiinţat în 1985. Curioasă din fire, am avut parte şi de zgâlţâieli serioase pentru că băgam mâna între televizor şi capac, când era în priză. Erau în spatele lui trei sau patru butoane cu care se lungea sau se îngusta imaginea. Scrisul nu se vedea întotdeauna satisfăcător şi atunci când nu mă vedea nimeni, 
trebuia să-l „reglez”. Tot lui, televizorului, 
i-am servit şi corecţia necesară, pentru că ştim cu toţii că „funcţiona” şi pe bază de pumni. Familia mea se afla în posesia „ma-gnificului” televizor Opera H2, alb-negru, bineînţeles, din cauza căruia sufeream atunci când se strica nesuferita lampă „pl 500″. Am amintiri nenumărate legate de lampa asta şi de zilele lungi în care aşteptam să vină electronistul, un amic de-al tatălui meu, care dădea verdictul. Ascultam la uşă dacă are sau nu lampă! Când o avea, eram fericită că o să văd din nou „Lumea Copiilor”, „Album Duminical” şi serialul american „Tineri în luptă”, cu celebra melodie Yankee Doodle. Singura parte bună era că, locuind la etajul 4 din 4, aveam antena pusă chiar deasupra balconului şi puteam alege o poziţie avantajoasă pentru prinderea semnalului. Asta dura până când se juca un meci important. Atunci toată familia se mobiliza, jumătate lângă antenă, jumătate lângă televizor! După ’89 nu mai ţin minte ce televizor am mai avut, dar n-am să uit de pe TVR întâlnirile de la miezul nopţii cu Petre Magdin şi topurile pieselor rock. Eram elevă la liceu, aveam ore de la şapte dimineaţa dar nu mă puteam desprinde de televizor până la trei în noapte ca să-i văd pe rockerii de care eram îndrăgostită.

Drumul spre televiziune a fost „presărat” cu emisiuni la radio…
F. F.: Da, până să mă văd la televizor, 
m-am auzit la radio. Dimineţi, amieze, nopţi, mii de ore petrecute la butoane şi microfon. Era un stil de viaţă, nimic nu mai conta! Fie că muream de cald sau de frig, iarna, în noapte, zburau foile de pe pereţi din ca­uza crivăţului – rămâneam acolo din dra­goste pentru muzică, din plăcerea de a le aduce celor care mă ascultau informaţie şi piese dorite. Erau sute de telefoane pe noapte iar ca DJ făceam de toate. Puneam muzică, ţineam lumea trează la microfon şi răspundeam la telefon. Uneori când suna telefonul acasă, mi se întâmpla să răspund: „Radio Alfa, vă ascult”! Nimic nu mi se părea dificil la radio. Când am intrat prima dată pe post la televiziune, totul s-a schimbat. Făceam o emisiune matinală în direct, 2 ore, 5 zile din 7! Sincer, nu mi-a plăcut, dar am vrut să văd ce pot face acolo, până unde pot merge! Abia acum pot spune că ceea ce fac la Antena 2 mă reprezintă 100%!

Ce presupune realizarea unei ediţii?
F. F.:  Acum că am trecut eu dincolo de aparenţe, o vă spun câte ceva din lucrurile care se întâmplă înainte de difuzarea unei ediţii „Dincolo de aparenţe”! Înainte de a realiza interviul, încerc să aflu, să descifrez cât mai mult personajul. Citesc interviuri mai vechi, îl studiez în domeniul în care profesează, îi urmăresc limbajul trupului, expresivitatea dincolo de profesie. Încerc să intuiesc ce-l sensibilizează, ce-l revoltă, îi fac un profil. Consider că documentarea e foate importantă pentru un interviu. Recent am cumpărat colecţia revistei „Cinema” din ’64 până în ’89. E un material valoros, mă ajută concret dar are şi o valoare sentimentală pentru că în copilărie decupam pozele din revistele cu actori şi le lipeam pe toate caietele.

Cât de dispuşi sunt invitaţii să se confeseze în faţa camerei de filmat şi în faţa unei străine, până la urmă?
F. F.:  Într-un interviu recent realizat, scriitoarea Ileana Vulpescu mi-a mărtu­ri­sit că, de-a lungul anilor, oameni mai apropiaţi sau străini i s-au confesat pentru că este un bun ascultător. Mie mi-au plăcut întotdeauna istoriile de viaţă, îmi place să ascult dar şi să intervin cu o întrebare. Sunt unele lucruri despre care invitaţii nu vor să vorbească. Le respect dorinţa! Nu intru cu bocancii în viaţa nimănui! Sunt alţii care vin pregătiţi să se confeseze, să spună, să împărtăşească ceva din ei, nespus până acum. Fiecare poveste mă captează, de multe ori mă mir în timpul interviului, cer amănunte şi încerc să creez o conexiune în care invitatul să uite că e filmat, că povestea lui va fi urmărită de sute de mii de ochi.

Ne-aţi vorbit despre munca în radio, 
despre emisiunea de la Antena 2. Cum este Florentina Fântânaru ca mamă?
F. F.: Ca mamă încerc să-mi cresc copilul puternic şi independent. Nu vreau să-l sufoc, să-l leg de poalele mele, vreau să fim prieteni şi facem lucruri pe care în copilărie le faci cu cei mai buni prieteni. Ne plimbăm cu bicicleta, jucăm ping-pong, baschet, ne dăm în leagăn şi, mai nou, mergem la o bază hipică. Din experienţele mele din copilărie, aş vrea ca fiul meu să guste viaţa la ţară. Să meargă pe câmp, la pescuit, să se caţere în copaci, 
să doarmă sub cerul înstelat şi chiar să facă chirpici, cum făceam în copilărie la ţară în Dobrogea. Lui Dragoş nu i-am 
interzis niciodată să se uite la televizor, asta pentru că nu este foarte atras. Ne uităm împreună la desene animate şi la „Doctor Oz” în mod deosebit, pentru că e fascinat de imaginile animate ce repre­zintă corpul uman.