“Nu ma consider manuitor de condei profesionist, eu am ramas un vesnic provincial timid.” Asa mi-l amintesc pe Mircea Diaconu – “un vesnic provincial timid” – incercand sa obtina “Buletin de Bucuresti” chiar si printr-o “Casatorie cu repetitie”. Este un magician al firescului peste care timpul nu pare sa fi trecut. In perioada ceausista, rolurile interpretate de el ne aduceau zambete pe buze si caldura in sufletele pe atunci destul de pustiite. Asa a fost si este Mircea Diaconu, scriitorul, actorul, directorul Teatrului Nottara si, de ce nu?, omul minunat, iubit de toate categoriile de public.
– Inceputurile dumneavoastra ca actor au coincis cu cele de scriitor? De ce pana la urma a tras mai mult in balanta actoria?
– Nu, nici vorba. Inceputurile au fost de actor si chiar intr-un ritm exploziv. Asta se intampla prin anii 1970-1971, iar de scris m-am apucat prin 1976, daca tin bine minte. Si nu m-am apucat ca un adolescent romantic care simte nevoia sa numere frunzele batute de vanturi pe aleile pustii, ci m-am apucat ca un baiat obosit, enervat de tot ce se intampla peste zi, mai ales in profesia si in sufletul lui, si care seara tarziu, noaptea, ajungea acasa – acasa insemnand o camaruta de serviciu cu un pat pliant – nemancat si obosit. De aceea, singura modalitate pe care am gasit-o eu atunci de a ma relaxa, de a ma calma a fost sa trantesc cateva cuvinte nervoase pe o bucatica de hartie, cu un colt rupt de creion. Asta pana intr-o buna zi cand a trebuit sa raman sa prezint un spectacol de muzica si poezie pe care in acele vremuri il facea Florian Pittis. El prezenta bucatile si citea niste eseuri, niste pastile, care erau de mare succes, scrise de ziaristul si scriitorul de mare talent Radu Cosasu. Florian Pittis a plecat intr-un turneu si au venit repede de la teatru si m-au rugat pe mine sa fac lucrul asta in locul lui. Bineinteles ca am facut, dar, cand sa inceapa spectacolul, mi-am dat seama ca dosarul cu textele pe care le citea Pittis era incuiat intr-un dulap a carui cheie nu se gasea, iar eu eram in imposibilitatea de a spune sau a face ceva. Atunci m-am dus repede la camaruta mea de serviciu, care era foarte aproape de teatru, si mi-am luat propriile insemnari, acelea, cum spuneam, nervoase. Erau cat se poate de sociale si cat se poate de acide! Una, de exemplu, se referea la ciorapi, la raportul dintre ciorapii mei si societatea romaneasca de atunci. Ele aveau si o doza de umor, bineinteles. Le-am citit ca si cum ar fi fost ale lui Radu Cosasu. Nu am spus nimanui ca erau ale mele. Si au avut succes, foarte mare succes. Asta a fost clipa in care mi-am spus ca stiu sa scriu si ca trebuie sa scriu. Si uite asa, incet-incet, am scris o povestire, “Sugubina”, care mi-a fost publicata in revista “Luceafarul” de catre doamna Sanziana Pop, care conducea una dintre sectiile revistei.
In anul 1977 mi-a iesit primul volum de nuvele si am luat premiul scriitorilor atunci, alaturi de Marin Preda, si spun cu foarte mare mandrie acest lucru. Eu am luat premiul pentru proza scurta, iar Marin Preda – premiul international pentru romanul “Delirul”. Si a fost fantastic. Din pacate, am continuat sa fiu actor, ceea ce a insemnat un actor foarte folosit la vremea aceea. Nu mai puteam scrie decat pe genunchi, patandu-mi pantalonii, intr-o gara, intr-un tren, intr-o cabina, cate un rand-doua. Numerotam frazele ca sa le pot combina intre ele. A fost cumplit! Si totusi am izbutit sa scriu trei carti mici. Si asta a fost tot. Dar am avut o foarte mare satisfactie. La 60 de ani am sa ma retrag din actorie si ma voi dedica scrisului.
– Ati jucat in foarte multe filme, practic generatia mea a crescut cu imaginea dumneavoastra pe sticla. In care dintre aceste filme v-ati regasit cel mai mult?
– Ma pot regasi sau bucati din mine pot fi detectate prin toate filmele pe care le-am facut. Pentru ca nu se poate altfel. Trebuie sa pui o bucata din tine sau ea apare, chiar daca nu vrei, undeva. Chiar cand jucam, mi s-a intamplat si lucrul acesta, o lichea sau un las notoriu sau un criminal. Chiar si acolo te poti regasi putin. Pentru ca, daca ai sta de vorba cu atentie, sa ai timp sa asculti un om care a facut un rau foarte mare, ai sa vezi ca el are tot felul de motive. Chiar daca si le-a construit sau sunt false, in spatele gestului sau foarte urat este mereu o constructie umana, posibila. In fiecare dintre noi zac toti – si raii, si bunii, si lasii. Problema e sa iasa afara din tine, sa izbutesti o selectie a gestului tau si a gandurilor tale. Daca e sa vorbesc de un personaj care s-a asezat mai bine pe structura mea, ceea ce este cu totul altceva, asta pot spune despre “Mere rosii”. Aici, personajul inseamna un om incapatanat, chiar pana la limita de a ajunge bataus. Pot sa fiu si eu la fel. Adica structura mea cam asa este. Nu sunt un bataus, nu m-am batut niciodata cu nimeni, nu sunt chiar atat de rau. Dar cand e sa ma lupt si ceva ma enerveaza suficient de tare, ma lupt pana dau cu capul in zid.
– Cum se impaca actorul cu directorul teatrului? Nu este o confruntare intre rebel si disciplinat?
– Nu, pentru ca eu nu sunt un rebel ca actor, dimpotriva, sunt Capricorn si sunt foarte, foarte asezat. Si sunt asezat chiar pana la banal, zice zodia mea. Practic, personajul meu sau tipul meu de actor este unul obisnuit. Fara excentricitati, fara parul cret, vopsit, fara nimic. Sunt un om foarte la locul meu. Am acceptat colegial sa ajut la redresarea unui teatru aflat in degringolada, ma refer la Teatrul Nottara, pentru ca era un caz special. La un teatru normal, functia de director nu m-ar fi interesat in nici un fel.
