La cei 81 de ani pe care i-a implinit anul acesta, maestrul Ion Lucian – omul a carui viata se confunda cu teatrul – se simte un om implinit, un om a carui activitate a fost plina de satisfactii si vise implinite. S-a daruit de-a lungul vremii unei lumi care, pentru domnia sa, a insemnat lumea artistica: actor, regizor, scenograf, autor. “Viata mea a fost teatrul. Nu tin minte sa fi avut clipe in care sa stau cu undita pe malul apei, sa ma destind. O scurta perioada, am putut sa ma dedic sporturilor iubite – tenisul, ciclismul -, la care a trebuit sa renunt insa dupa ce programul incepuse sa se apropie de 16 ore pe zi. Tot teatrul mi-a adus insa si cele mai mari bucurii.”
– Domnule Ion Lucian, de-a lungul vremii v-am vazut jucand pe multe scene, in multe piese de teatru. Ultima a fost “Cartea Povestilor” – piesa care se joaca la Teatrul Excelsior. Cum ne-ati putea descrie personajul pe care il intruchipati?
– Ca pe un bunic care toata viata lui s-a straduit sa creasca niste nepoti fericiti. I-as putea da si un nume: Mos Poveste. Am 51 de ani de viata de cand ma ocup de cele mai tinere generatii, iar crezul meu a fost si este ca un copil trebuie educat, de la varsta cea mai frageda, in spiritul educatiei estetice. Astfel, el va cunoaste notiuni precum “bine-rau”, “frumos-urat”, “adevar-minciuna”, dar nu dascalit, ci asumandu-si aceste notiuni printr-un vehicul mult mai accesibil, care patrunde usor in sufletelul de copil. De aceea, cand am montat mari valori ale literaturii universale pentru copii, am facut-o in acest spirit. Pentru ca numai aceste valori care au rezistat timpului merita sa fie aduse la cunostinta copilului.
– Imi aduc aminte ca, in vremurile pe care le dorim uitate, copil fiind, asteptam cu sufletul la gura seara de sambata pentru a putea viziona emisiunea dvs. dedicata copiilor. De ce ati optat pentru teatrul pentru copii?
– In anul 1954, am fost rugat de doamna Bulandra sa joc intr-un spectacol pentru copii, dupa care am si scris un spectacol pentru copii. Si am descoperit atunci acest public minunat. Copilul – cu sufletul lui curat – este la prima lui “lectura”, iar daca aceasta lectura este ratata, noi l-am pierdut. In clipa in care l-am cucerit, acest public de copii vine cu noi ca un partener de joaca. In felul acesta noi putem sa-i inoculam o multime de lucruri frumoase, sanatoase si valoroase. Un copil care se indragosteste de teatru sau de un alt fenomen cultural nu mai poate sa fie un ratat. As dori sa va pot descrie in cuvinte o sala de copii in care creste fenomenul, care ii transforma. E un proces rapitor, cuceritor. Eu am avut un spectacol cu o piesa a mea care se joaca de 51 de ani fara intrerupere, “Cocoselul neascultator” – e prima piesa pe care am scris-o -, si am avut inspiratia de a face primul spectacol interactiv, dar nu in sensul ca solicit de la copii intrarea in joc, ci o dirijez in asa fel incat ei intervin.
– Cate clipe de bucurie si cate de tristete v-a adus in viata teatrul? Si ma refer la teatru ca arta si, in acelasi timp, la teatru ca institutie, in speta Teatrul Excelsior, condus de omul – in sufletul si ochii caruia se oglindeste parca bunatatea unei lumi intregi – Ion Lucian.
– Aproape noua ani si jumatate din viata i-am petrecut peste granita, strabatand patru continente din cinci. Au fost ani in care am facut turnee, in care am montat piesele mele in strainatate, fie am fost invitat sa fac regia altor autori, fie am participat la congrese. Toate acestea la un loc mi-au creat o stare buna, pentru ca munceam, dar si vedeam in jurul meu. Din punct de vedere al spectacolului, este seara de la Paris in care “Rinocerii” s-a jucat in prezenta lui Eugene Ionesco, in 1965, cand eu am repurtat un succes imens, iar Ionesco, imbratisandu-ma, mi-a spus: “Datorita tie imi dau seama de dimensiunea piesei mele”. Sacrific multe dintre succese, dar summum a fost acea noapte. Acum insa lumea mea este strivita, oarecum, de o mare durere pe care o traiesc. De 12 ani, dar efectiv de 16, incercam sa reconstruim acest teatru. Ce se intampla in subteran, nu reusesc sa descopar, dar iata ca sunt sase ani de cand astept acest eveniment. Sunt dezolat, drept pentru care volumul meu de amintiri, la care am inceput sa scriu, se va intitula “Victoriile unui infrant”, pentru ca in final, daca trag linie si fac un bilant, nu pot sa depasesc acest mare regret. Fiecare actor are o viata pana la ultima cortina, dupa care el dispare. Si eu am vrut sa las ceva dupa disparitia mea tinerelor generatii, pe care le-am iubit foarte tare.
