8.4 C
București
miercuri, 27 noiembrie 2024
AcasăEconomieFoto interviuINTERVIU. Irina Păcurariu, realizator tv: „Mierea prinde mai multe muște decât pliciul“

INTERVIU. Irina Păcurariu, realizator tv: „Mierea prinde mai multe muște decât pliciul“

Ce în­seam­nă munca în televiziune –  ce bucurii și sacrificii presupune – ne spune chiar Irina Păcurariu. Pentru ea, feminitatea și naturalețea, bine susținute, ar putea să deschidă uși. Ce știe este că sigur îți pune motorina la pompă fără să fii obligat să te murdărești pe mâini. De cele mai multe ori sare cineva în ajutor.

Cum ai descrie lungul tău drum prin lumea televiziunii?

Irina Păcurariu: Uneori cu piciorul pe accelerație, alteori cu frâna bruscă, neapărat cu  opriri din când în când pentru noi călătorii. În cei 20 de ani de când fac meseria aceasta s-au schimbat multe în mine, timp în care viața mea a avut momente de mare cumpănă sau incredibile episoade de fericire. Ce nu s-a schimbat în toți acești ani este insațietatea de a primi povești noi de la lume, indiferent cât de neașteptat apar. Îmi păstrez bucuria de a intra în viețile oamenilor, de a găsi la fiecare marca, acel ceva care îi validează ca unici, indiferent cât de obișnuiți par la prima vedere. Am învățat că fiecare individ câștigă, prin experiențele și deciziile cu care se încarcă, puterea de a deveni util. Totul este să accepte să intre în jocul parșiv al confesiunii. Nu este simplu să fisurezi masca interlocutorului, toți avem tendința de a ne proteja, de a ne construi un zid de apărare.

Ca jurnalist, ai niște arme inofensive și la îndemâna oricui, dar care încă funcționează: curiozitatea nedisimulată și curajul de a întreba. Nu primești întotdeauna premiul cel mare al cursei, dar merită să te înscrii în concurs.

Ce te-a atras în această lume a presei?

I.P.: Am început în ʹ92-ʹ93, ieșisem dintr-o adolescență destul de formalistă, absolventa unui liceu și a unei facultăți care au trimis la Microsoft prima generație de IT-iști din Europa de Est. Viața adevărată, neobosită, cu miez, era în cărți. Nu a fost o alegere neapărat voluntară, pur și simplu am fost printre cei cinci care, din câteva sute, au fost aleși colaboratori la TVR Iași. Am crezut că sunt norocoasă, nici nu am terminat bine facultatea, am tras lozul cel mare, am și o slujbă. Ce n-am știut de la început a fost că nu mi se garanta un loc de muncă, doar șansa de a demonstra că îl merit. Cam un an am făcut un fel de ucenicie, în care am fost pe teren, am învățat ce presupune meseria, am bătut drumuri, întrebat oameni, stat nopți în cabine de montaj empirice, împărțit biscuiți uscați cu colegii mei. Și am băut bidoane de cafea. Totul fără a fi plătită, doar de dragul pe care îl prinsesem pentru adrenalina și voluptatea acestei munci. Abia apoi a apărut un post și am devenit reporter cu contract de muncă. Și probabil acela a fost momentul când, deși banii erau puțini și efortul imens, am fost privilegiată cu adevărat. Intram în­tr-o echipă micuță, care făcea cu pasiune totală această meserie. Asta nu a schimbat mare lucru, biscuiții au rămas la fel de uscați și cafelele băute la fel de multe. Nu ne interesa cu cât ni se indexează salariul, nu ne pontam intrarea pe poartă, nimeni nu spunea că i s-a terminat tura. Pur și simplu ne bucuram că putem face lucruri la care alții nu s-au gândit, că putem descoperi oameni speciali care nu deveneau doar eroi ai reportajelor, pur și simplu schimbau în noi câte ceva cu fiecare răspuns sincer pe care reușeam să-l smulgem. Ani buni am petrecut sărbătorile de Paște sau de Crăciun la studio, unde ciocneam și ouăle după Învierea Domnului, mușcam și din cozonacii de după seara de Ajun. Cel puțin cinci-șase ani așa au fost, nebuni și egoiști. Lumea dinafara studioului făcea parte din viața noastră doar în măsura în care o decupam ca s-o arătăm la televizor. În rest, fiecare secundă eram doar cu gândul la sumare, decoruri, subiecte, unghiuri de filmare sau posibile personaje. Eram foarte puțini și încercam să facem televiziune de calitate în condiții extrem de dificile, cu mijloace tehnice puține și precare, dar cu un entuziasm total, aproape inconștient. Probabil așa ne-am și adunat, au trecut mulți pe la TVR Iași în anii aceia, dar au rămas doar ”fanaticii” adevărați.

Ce ai învățat din ea? Privind în urmă, cum era Irina Păcurariu când abia pășea pragul televi­ziunii și cum este ea acum?

I.P.: Eram destul de timidă, ceea ce mă făcea în multe situații să trec la atac fără să gândesc prea mult, având impresia că așa îmi maschez slăbiciunea. Am păstrat o frică de ridicol aproape patologică, ceea ce probabil că m-a salvat de la eventualele excese de vanitate și de asta, poate, nu mi-am dorit niciodată să ocup o anumită poziție care să mă pună deasupra celorlalți, însă, recunosc, sigur am muncit întotdeauna ca ceea ce fac să mă diferențieze de pluton. Încă mai caut formule noi, oameni la care nu a ajuns deocamdată nimeni, cele mai fluide formule în care să spun o poveste. Sunt pe ultima sută de metri cu producția unui reportaj despre scriitorul Norman Manea. Deși filmarea s-a făcut datorită unui proiect TVR Internațional încă de anul trecut, eu mai am câteva zile până la difuzare și tot mai vreau să schimb câte ceva. Erau atât de multe perspectivele de a-l arăta pe cel care la 5 ani era deportat în Transnistria cu toți evreii din Bucovina, iar la 50 se autoexila împreună cu limba română dincolo de ocean, unde începea o viață complet nouă la vârsta la care alții se pregătesc de pensie! Norman Manea este unul dintre cei mai premiați și traduși scriitori români de peste hotare și singura mea grijă a fost să-l arăt ca pe un om normal, nu ca pe un excepțional, și asta pentru că eu cred cu tărie că forța individuală a fiecărui posibil model stă în firesc. Indiferent de talent, har, tragedie sau recunoaștere mondială, cei cu adevărat speciali au și vocația umanității simple. Și poate că șansa mea în meserie este să caut să arăt asta cu obstinație.

Care a fost mirajul ce te-a atras către televiziune?

I.P.: Televiziunea înseamnă pentru un om ca mine în primul rând o anumită disciplină impusă de rigorile acestei lumi, așa cum înțeleg eu să fac parte din ea. Mai puțin despre mine, mai mult despre cei cărora le poți schimba viața cu ceea ce faci. Probabil că aici stă și miraculosul întâmplării. Colegii care fac investigații pot dărâma mituri, schimba miniștri, alerta procurori. Cei de la divertisment încearcă să bucure și, de multe ori, se transformă chiar ei în pioni principali. Eu sunt în categoria în care vreau și încă pot să rămân o voce pe care o recunoști. Și asta este un privilegiu.

Cum e să fii pe sticlă? Ce trasaturi trebuie să ai pentru a reuși?

I.P.: Este destul de artificial, mai ales în ipostaza de studio. Sunt fire care te țin legat, lumini care te modelează, o anume tensiune impusă de casca din ureche sau de indicatiile regizorului de platou. Cu cât ții mai mult cont conștient de toate astea, cu atât devine mai artificială întâmplarea. Soluția rămâne cea pe care o poți citi în orice manual de comunicare: fă-ți treaba ca și cum ai fi la tine în bucătărie. Spune ce ai de spus ca și cum în față ți-ar fi mama sau prietenul cel mai bun. Asta garantează că nu ai abdicat de la cine ești cu adevărat, și pentru mine o astfel de regulă este esențială.

Ce-ți place la lumea din jur și ce-ți displace, ce te agresează?

I.P.: Duplicitatea mă blochează, este mult spus că îi disprețuiesc pe cei care o practică, pur și simplu mă feresc de ei. Îmi place însă că lumea asta, așa cum o știm, cu toate diagnosticele valabile, nu încetează să surprindă frumos. Să vă dau un exemplu, de ceva vreme observ o familie care coboară de pe dealurile sălbatice de lângă casa mea, ducând de dârlogi, fiecare în parte, câte un cal incredibil de frumos. Imaginea este absolut reală și la fel de spectaculoasă. Sunt echipați ca și cum ar fi ieșit de după porțile de la Windsor, merg ușor, la trap, pe lângă animalele maiestuoase, înșeuate perfect, deși ar putea trece ușor în galop. Îți dai seama că nu vor să epateze sau să deranjeze pe cineva. I-am văzut încă de anul trecut, iar anul acesta chiar mi s-a întâmplat să-i întâlnesc mai des. Normal că o astfel de scenă intrigă și te face curios. Mă întrebam de unde vin și cine or fi, pentru că oamenii oferă pur și simplu un spectacol de cinema. Până într-o zi când o doamnă i-a cerut lui Ticu pe FB un autograf pentru o prietenă din București care iubește munții, voia să i-l dea cadou de ziua ei. Când a venit să ia autograful, am cunoscut-o și pe doamna care l-a cerut, se numește Brândușa, este născută la Făgăraș, cu facultatea terminată la Brașov, și trăiește acum, culmea, la câteva case de noi. Senzațional este faptul că Brândușa este călăreața după care mi se scurg mie ochii, campioană națională de anduranță ecvestră, cu o poveste incredibilă, și la fel de fericită să ne întâlnească pe noi cum am fost și noi să o cunoaștem pe ea. Astfel de istorii există, uneori ne lovim de ele, merită spuse și date mai departe. Doar așa vom îndrăzni și noi să ne purtăm ca și cum viața asta chiar merită trăită. Promit oricum ca povestea Brândușei, a celor cinci cai, doi copii și un soț să fie prima de pe site-ul pe care m-am decis să-l lansez în curând.

Unde te simți acasă?

I.P.: Este de înțeles că acolo unde sunt ai mei, dar dacă ne referim la un loc anume, până de curând aș fi răspuns fără să stau pe gânduri că la Iași, orașul unde simt încă cel mai bine cum se schimbă anotimpurile. Mirosurile de primăvară când se trezește orașul, munții de frunze cu care se acoperă toamna Copoul sau străduțele înguste pe care ți se pare că doar tu le-ai descoperit fac parte din ceea ce sunt eu astăzi. De curând am început să mă simt acasă cu adevărat și pe bucata noastră de pământ, aflată deasupra Mănăstirii Bistrița, un loc aparent foarte departe de locul unde muncesc, de la care fac o navetă complicată, dar unde mă și adun ca s-o iau de la capăt.

Cum este să trăiești alături de un “aventurier”, un veșnic călător precum soțul tău, Ticu Lăcătușu?

I.P.: Ca și cum ai juca mereu în filme, înveți că se poate negocia cu imposibilul. Și ăsta chiar este un avantaj adevărat în orice luptă ai de dus.

Ce fel de lume îți dorești pentru copiii tăi?

I.P.: Una care să le dea șansa de a face ceea ce visează, sau, înainte de toate, una care să-i învețe să viseze, nu una care să le taie aripile.

Vorbește-mi despre emisiunea “Cealaltă Românie”. Ce speri să descoperi? De ce este frumos, important să știm noi, cei de aici, despre ei, cei de acolo? Cum sunt românii de dincolo?

I.P.: Sunt la fel de diferiți cum suntem și noi, cei de acasă. Unii poate sunt mai curajoși, alții mai norocoși, majoritatea cu o incredibilă putere de muncă, indiferent cât de inteligenți sau educați se revendică sau sunt pur și simplu. Exilul, fie el și temporar, obligă la competiție reală și acești români nu doar că o acceptă dar, de multe ori, sunt și printre premianți. Astfel de exemple cred că sunt nu doar necesare, sunt esențiale și pentru noi, generația care ne dăm obosiți sau demotivați, și pentru părinții noștri care trăiesc uneori sentimentul inutilității, și pentru cei la început de drum cărora mediul, școala sau prietenii le-au servit prejudecata că fac parte dintr-un popor leneș, neperformant, cu capul plecat. Acești români, unii cu cariere de vis la 25-30 de ani, îți arată că echipa celor de podium poate fi și este deschisă.

Care este rolul omului de televiziune? Este el dator să facă tot posibilul pentru a ridica nivelul cultural, informațional al publi­cului sau e doar un șablon?

I.P.: Dacă are un rol special, deși încă sunt în discuții cu mine pentru o concluzie, cel care lucrează în televiziune are o singură misiune, să aibă caracter și moralitate, esențiale în orice meserie. Nu cred că există o soluție pentru “ridicarea nivelului cultural”, există doar emisiuni și personaje care „trec ecranul”’. Și aici apare responsabilitatea, ce alegi, cum pregătești un mesaj, adică un program. Nu cred în eficiența unor modele absolute, virtuoase sau perfecte. Documentarele, reportajele, știrile au nevoie de imperfecțiunea realității ca să ajungă cu adevărat la telespectator. Și nu doar de harul și priceperea celor care le pregătesc, mai au nevoie și de o judecată echilibrată, în care se decide cu mintea limpede, analizându-se cinstit și responsabil fiecare subiect sau proiect.

Spui ce gândești sau îți cosmetizezi vorbele? Când și cu cine îți este mai ușor să fii directă?

I.P.: Sunt un om tranșant, chiar impulsiv uneori. Am mai învățat în timp că mierea prinde mai multe muște decât pliciul, dar tot îmi pierd cumpătul des. Sunt directă și cu prietenii, și cu familia, și cu echipele cu care lucrez – să nu uităm că nu putem vorbi despre această meserie fără a aminti mereu că noi, cei vizibili, suntem doar parte dintr-o echipă, în cazul meu director și editori de imagine, șef de producție, producător executiv. Cei pe care îi pierzi, pentru că se întâmplă și asta, cu acest fel de a fi, lasă loc pentru cei pe care îi păstrezi, sunt cu tine de la început sau apar la un moment dat.

Care sunt micile tale plăceri?

I.P.: Pot să stau cu ochii pe cer sau să plantez  flori în grădină la fel de bine cum pot pierde vremea la telefon, conduce mașina dintr-un loc în altul cu aceeași voluptate. Mă bucur de viață din plin. Călătoresc atunci când este posibil cu aceeași bucurie cu care stau încremenită și văd filme 24 de ore. 

CV

Din 1992 a intrat în echipa TVR Iași, unde a rămas până în anul 2004, când a început să realizeze și să producă emisiuni pentru TVR în București.

În 2008 a terminat și un  master în Jurnalism și Științele Comunicării la Facultatea de Litere din cadrul Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iași.

A urmat stagii de pregătire la BBC, Thomson Foundation, Discovery Campus, France 3, ARD, Circom Regional. 

A fost primul reporter român care a realizat un documentar în Himalaya, “Țara șerpașilor”, desemnat cel mai bun documentar al anului de către APTR.

A realizat emisiuni precum “Poveste fără sfârșit”, “Mari români”, “Un european ca mine”, “Cealaltă Românie”.

Este căsătorită cu alpinistul Constantin Lăcătușu, primul român care a cucerit Everestul, și au împreună două fetițe, Ana Carina și Iris Petra.

Observ o familie care coboară de pe dealurile sălbatice de lângă casa mea, ducând de dârlogi, fiecare în parte, câte un cal incredibil de frumos. Imaginea este absolut reală și la fel de spectaculoasă. Sunt echipați ca și cum ar fi ieșit de după porțile de la Windsor, merg ușor, la trap, pe lângă animalele maiestuoase, înșeuate perfect, deși ar putea trece ușor în galop.“ Irina păcurariu, realizator TV

Cele mai citite

Jair Bolsonaro ar putea fi inculpat pentru participare activă la un proiect de lovitură de stat împotriva succesorului său Lula da Silva

Fostul preşedinte brazilian de extremă-dreapta Jair Bolsonaro "a participat activ" la un proiect de lovitură de stat menită să împiedice revenirea la putere a...

Ilie Bolojan s-a înțeles cu Marcel Ciolacu: Guvernul va funcționa până la final fără să mai angajeze cheltuieli viitoare

Președintele interimar al PNL, Ilie Bolojan, spune că a vorbit cu premierul Marcel Ciolacu astfel încât să fie asigurată guvernarea până la final, însă...

Rusia avans record în Ucraina: 235 de kilometri pătrați cuceriți în ultima săptămână și recuperarea a jumătate din teritoriul regiunii Kursk

Armata rusă a ocupat circa 235 de kilometri pătraţi de teritoriu săptămâna trecută în Ucraina, mai ales în regiunea estică Doneţk, un record săptămânal...
Ultima oră
Pe aceeași temă