Inzestrata de Dumnezeu cu talent, frumusete, dar si cu o tenacitate de invidiat, Diana Lupescu este femeie, sotie, mama si o mare actrita. Inevitabil, cei care ii aud numele isi amintesc de Elvira – frumoasa studenta, putin zapacita, din “Buletin de Bucuresti”, sau de diafana profesoara care ii iubea pe elevii clasei la care preda ca pe propriii copii, din “Extemporal la dirigentie”, roluri care au adus-o direct in inima publicului.
– In ultimii ani, publicul nu prea a mai avut ocazia s-o vada pe Diana Lupescu pe marile ecrane.
– In ultima vreme am facut mai mult teatru, pentru ca mi se pare ca este o oaza in care se mai pot realiza evenimente, spectacole in concordanta cu ceea ce cred eu ca ar trebui sa fie un act de cultura. Pentru mine, a fi pe scena, a fi un personaj este o adevarata terapie care ma ajuta sa trec mai usor peste ceea ce-mi ofera existenta de zi cu zi. Ori eu m-am maturizat prea mult, ori lumea s-a indepartat din ce in ce mai mult de ceea ce ar trebui sa fie: uman, umanitate, om. Si nu ma refer la realitatea imediat inconjuratoare, adica in primul rand familia, care este punctul meu de sprijin.
– Sunteti femeie, sotie, mama si actrita. Cum faceti fata la atat de multe “indatoriri”?
– Foarte greu, pentru ca nu am avut ajutor de nici un fel si am vrut sa fiu o mama desavarsita, nu “o mama de duminica”. Am doi copii cu personalitate puternica, pe care nu am vrut sa le-o distrug, ba chiar mai mult, le-am cultivat-o – si nimic nu a fost usor de-a lungul acestor ani. Pe de alta parte, sunt o persoana directa, corecta, nu-mi place sa fac complimente gratuite, nu-mi place sa fac compromisuri, am demnitate, sunt ca o piatra cu multe colturi. Greu de slefuit chiar daca, dupa aceea, se vad fatete multe si stralucitoare.
– In ce spectacole de teatru va pot vedea iubitorii acestei arte?
– Spectacolele in care joc acum la Teatrul Nottara sunt “Sarbatori de iarna”, “De trei ori dragoste”, ultimul fiind putin mai ciudat, compus din trei mici piese, doua dintre ele din cultura japoneza si una scrisa de Samuel Beckett, stranse intr-un spectacol in care, chiar daca aparent nu au nici o legatura, e vorba despre eterna dragoste, iubiri, tradari…
– Daca ar fi sa o luati de la capat, ati face tot actorie?
– Nu, nu! Daca ar fi sa o iau de la capat, cu siguranta nu m-as mai face actrita. Chiar daca, psihic, imi face atat de bine, dar, ca in bancul acela in care se spune ca intr-o casnicie imparti cu celalalt problemele pe care altfel nu le-ai fi avut, probabil o alta profesie ar fi facut sa nu am grijile pe care, insa, mi le depasesc jucand teatru. Cu siguranta as fi facut tot ceva creator, poate arhitectura, poate design interior. Nu stiu. Oricum, de cativa ani am inceput sa studiez regia, tocmai pentru a incerca sa pastrez si acea forma de teatru de care cred ca e nevoie. Acea forma de teatru la care vii ca la o sarbatoare, sa iti placa, sa te poti uita in ochii celui de-alaturi, sa simti impreuna cu intreaga sala de teatru emotia, bucuria, tristetea a tot ceea ce se intampla pe scena. Adica vreau ca publicul sa se simta bine in sala, sa se bucure ca este om, ca mai exista sentimente sau lucruri frumoase sau macar care pot fi indreptate; nu vreau sa il bruschez, nu vreau sa fac experimente.
– Ce inseamna pentru doamna Diana Lupescu Craciunul?
– Pentru mine, Craciunul este cea mai frumoasa sarbatoare, este o speranta sincera si profunda ca anul care va veni va aduce ceva bun. De Craciun, ma simt copil, ma bucur nespus de mult sa impodobesc bradul (pastrez podoabe de pom inca de cand eram mica), imi place cum ninge, imi plac pregatirile pentru masa de Craciun, imi place sa simt miros de cozonac si sarmale, imi place sa privesc focul in soba si imi place sa stau, intre Craciun si Anul Nou, sa fac bilanturi si sa curat pe cat posibil din memoria mea afectiva tot ceea ce este rau.
