Ziua 2: M-a luat în brațe noaptea trecută. Cică măgarul ăla de coronavirus nu rezistă la căldură și e musai să nu mai fim atât de solitari în așternuturi, că așa a recomandat Radet Calafat.
Ziua 3: După 15 ani de căsnicie, număr azi primele două zile consecutive când nu o doare capul atunci când îi sugerez să scăpăm pionierul de plicitiseală, ducându-l la ecluză. Știe că la prima cefalee vin ăia cu izoleta și tare îi e teamă să coboare împachetată de la 9 de când au trecut ăștia liftul la categoria ”transport în comun”.
Ziua 4: Petrecere de balcon, la comun cu vecinii. Noi cu grătarul, ăla de la 8 cu manelele. La 10, soacră-mea nu renunță, și-ncearcă să ne coboare scovergile cu ața.
Ziua 5: Am făcut o petiție la Prefectură, cerând ca, pentru sănătatea publică, oamenii izolați cu bormașini prin case să fie obligați să iasă pe stradă. Nu în permanență ci măcar așa, câteva ore, între orele 1600 și 1000.
Ziua 6: În seara asta mi-a făcut o suprinză. A vrut să ne jucăm de-a doctorul și pacienta venită la un control sub suspiciune de Covid. Mâine vrea să schimbăm, ea să fie ”carantinata” neascultatoare iar eu polițistul scrupulous, care-o percheziționează peste tot de coronavirus.
Ziua 7: M-a rupt. Am asigurat-o că nu ar fi anormal să o mai doară și capul din când în când…
Citește întreg articolul în Academia Cațavencu
