17.5 C
București
luni, 20 septembrie 2021

Ziditorii de școală

Hai să vă spun faptele petrecute între 1977 și 1985 în satul care se află aproape de Băile Olănești.

Cutremurul. Cel din 1977. Școala din sat se prăbușește. Mai erau opt copii aici care învățau carte. Era și o învățătoare, Maria Blendea. Venea în fiecare zi, cale de cinci kilometri, de la Băile Olănești, unde locuia, până în Pietriș. Venea pe jos. Cinci kilometri dus, tot atâția la întors. Zi de zi. Pentru cei opt copii. Unii erau din clase primare, alții în cele gimnaziale.

Nu mai era școală în sat. După cutremur. Unde vor învăța copiii? Elisabeta Ciobanu, cea despre care vă spuneam la început, decide.

– La mine acasă va fi școala!

Casa ei, ca orice casă de om de la țară, precum cuiburile din vechime, cu două odăi, una bună, spre ulița mare. Aici, în odaia cea bună, va fi spațiul cărților, decid Elisabeta și soțul ei, Petre.

S-au pus pe treabă, ajutați și de vecini. Au scos tot ce aveau în odaia cu pricina și apoi au legat cum au știut, din lemn, și băncuțele pentru copilași, și o măsuță, drept catedră, pentru învățătoare.

Aici a fost școala cea nouă din satul Pietriș, până ce ultimul copilaș s-a făcut mare și a plecat în lumea largă. Fata Elisabetei, Maria Milcoiu, mi-a spus că își amintea de mama ei cum tăia butuci, iarna, să ducă apoi vreascurile în soba din clasă, întreținând focul, să fie cald învățăturii.

Elisabeta și soțul ei, Petre, se mutaseră în cealaltă încăpere a căsuței lor. Le era suficientă.

Casa din Pietris

A fost odată. Demult.

Știți cum am ajuns eu în Pietriș? Din întâmplare. Ba nu, hai să nu spun întâmplare. Din curiozitate. Sau nici așa. Nu știu cum exact să definesc. Mă dusesem în Băile Olănești pentru un reportaj.

Și dacă am avut puțin timp liber mi-am zis să urmez drumul care mă scotea din oraș, abandonând la un moment dat asfaltul, șerpuind a cărare prin pădure, ajungând după trei kilometri în dreptul Mănăstirii Comanca și de aici luând pieptiș dealul, încă doi kilometri.

M-am ținut după chemarea asta. Așa, cu rucsacul în spate. N-a fost deci nici curiozitate. N-a fost nici întâmplare. A fost pentru că așa am vrut eu să fie.

Astfel am ajuns în dreptul unei case, cunoscându-i pe fiica Elisabetei, Maria, și pe cumnatul Mariei, Constantin. Era foarte posibil ca ei să nu fi fost atunci aici. Dar uite că ne-am întâlnit. A fost ceasul cel bun. Veniseră tocmai în zilele acelea de la oraș, să mai trebăluiască prin gospodăria unde se vorbește doar la timpul trecut despre Elisabeta și soțul ei, Petre. Sau poate că sufletele or fi încă aici.

Eu, călătorul. Ei, gazdele. M-au invitat pe prispă, la o cană cu apă rece. Mi-au spus ce mai e pe aici, prin sat. Văzusem deja. Case din care numai șoaptele îți dau binețe. Garduri aplecate de timpul lor, atât de aspru. Fântâni cu doruri înecate în rugina cănilor agățate în câte un cui, în van așteptând să le mai dea cineva binețe.

– Câți oameni erau pe vremuri aici! Și câți copii!, aud o amintire.

La rându-mi, le-am descris lumea, din ce-o știu eu, de la București. Și uite așa, din vorbă în vorbă, mi-au spus de școala din casa asta.

Am văzut odaia unde pe vremuri învățaseră copiii. Nu mai erau acum nici băncuțele, nici catedra. Pâlpâia doar povestea. Atunci am înțeles ce fel de ață mă trăsese până aici. Și m-am bucurat, uitând și de oboseală, și de transpirația zilei de vară, de tot.

Pentru mine meseria de jurnalist a fost în toți anii aceștia – deja sunt 27 – prilejul de a cunoaște oameni. Cu tot cu poveștile lor de viață.

Stând de vorbă cu Maria, fiica Elisabetei, aici, în Pietriș, îmi apare în față un tablou, nu neapărat cu chipuri, ci mai ales cu un fel de a gândi. Ea, Elisabeta, femeia, mama și țăranca, dintr-un colț de Românie, a dovedit ceva. Ea și cu soțul ei, Petre. Și cu vecinii lor, care au sărit să le dea o mână de ajutor. Să facă, repede, noua școală.

Elisabeta Ciobanu

Cutremurul fusese în martie, al acelui an cumplit, și n-a trecut mai mult de-o săptămână până când copiii din sat au avut din nou unde să învețe.

Faptele oamenilor din Pietriș au fost dedicate învățăturii. Faptele. Și faptele nu mai au nevoie nici de definiții, nici de altceva.

Mai spun un singur lucru, în final. N-o să uit niciodată ziua aceea, când am ajuns la Pietriș. Cred că înțelegeți de ce.

Pe drumul de întoarcere mă gândeam așa. La câți alți oameni există în țara asta, la fel ca Elisabeta, ca Petre, ca vecinii lor. Câți alții, indiferent ce anume au lăsat în urma lor. Dar important e că au plănuit și au zidit.

Numai că trebuie să muncești, în sensul de a merge, de a căuta, de-a te lăsa ispitit de încredere și de curiozitate, pentru a-i cunoaște.

Ei n-o să vină niciodată în lumina camerelor de luat vederi. Ei n-o să dea interviuri și nici nu se vor mândri. Sunt acei anonimi, să le spun așa, după un șablon, care își fac datoria. Față de ei înșiși și față de semenii lor. Așa cum consideră ei că trebuie să fie rânduiala.

Ultima oră
Pe aceeași temă