Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Viața și iubirile lui Constantin Brâncuși

Acum 142 de ani, într-o zi de 19 a lui Făurar, în satul Hobița, din județul Gorj, venea pe lume Constantin Brâncuși, cel a cărui măiestrie avea să revoluționeze lumea artei, fiind considerat unul dintre pionierii sculpturii moderne abstracte.

Maria Capelos 0 comentarii

Actualizat: 23.02.2018 - 22:05

Constantin Brâncuși a fost cel mai mic dintre cei șase copii ai familiei Maria și Radu Nicolae Brâncuși, o familie înstărită și respectată în sat. Așa cum era obiceiul pe atunci, la șapte ani este trimis cu turma familiei pe câmpiile din jur, îndeletnicire în timpul căreia se apucă să sculpteze în lemn obiecte ce înfrumusețau gospodăriile gorjene. Stilul acestor ornamente avea să influenţeze multe dintre lucrările lui Brâncuşi de mai târziu. A continuat să sculpteze în lemn și după ce, la 9 ani, a plecat de acasă și s-a angajat într-o spălătorie, apoi la o băcănie și o cârciumă prin diverse localități din Oltenia.

Talentul în arta cioplitului în lemn a atras atenția unui industriaș, prin intermediul căruia micul Brâncuși ajunge la Școala de Arte și Meserii din Craiova, în 1894. A fost momentul în care Brâncuși s-a apucat singur să învețe să scrie și să citească, pentru a putea apoi să continuie să se perfecționeze în artă urmând cursurile Școlii de Belle Arte din București. Absolvă această școală în numai patru ani, deși cursurile sunt de cinci ani, afirmând ceva mai târziu că „munca istovitoare, asiduă și tenace, îndemânarea și pasiunea, de aici, din școală le-am deprins“. Din această perioadă datează lucrarea „Ecorșeu“, ce se găsește în prezent la Muzeul de Artă din Craiova.

 „Și dus am fost…“

 În 1903, după ce-și îndeplinește stagiul militar, Brâncuși se pregătește să plece spre Paris, atras de faima lui Auguste Rodin și de curentul avangardist al epocii. Avea ceva bani, dar nu suficienți, obținuți din comanda pe care o primise de la profesorul său, Dimitrie Gerota, de a realiza bustul generalului medic Carol Davila. A realizat bustul – care din 1912 este expus în curtea Spitalului Militar Central din București -, dar la recepția lui au existat persoane contrariate de modul în care artistul a redat personajul, drept pentru care Brâncuși nu mai primește a doua tranșă din banii promiși pentru lucrare.

Mai târziu, Brâncuși a comentat momentul respectiv: „Ar fi fost o muncă ușoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câțiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine și pe care simțeam că crește, an de an și de câțiva ani în rând, a izbucnit năvalnic și nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică și spaimă a doctorului Gerota, de față... și dus am fost, pomenind de mama lor“.

 Spre Paris, cu rucsacul în spate

 Astfel, drumul către Paris urma să fie făcut pe jos. Cu rucsacul în spate, tânărul străbate drumul până în capitala franceză poposind pe drum la Budapesta, Viena, Munchen, Zurich și Basel, de unde, în urma unei răceli puternice, nu mai are puterea de a merge pe jos și ia trenul care îl duce la Paris. Într-un interviu din 1942, Brâncuşi îşi aminteşte cu amărăciune: „N-aveam unde dormi pe vreme rea. Am întâlnit un vagabond care m-a îndrumat la o casă de adăpost pentru lucrătorii care mergeau dintr-un oraş într-altul să-şi caute de lucru. Şi acolo mi-au dat şi mie un mic ajutor, aşa că am ajuns la Basel, unde mi-am vândut restul de haine. Tot drumul acesta pe jos, prin Bavaria, Elveţia, Alsacia, l-am făcut uşor. Mergeam cântând. Ştiam că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla“.

 „Mă specializasem în spălatul paharelor!“

 Și s-a întâmplat, chiar dacă nu din momentul în care a pus piciorul pe caldarâmul din capitala artei, Parisul începutului de secol XX, mirajul creator ce-i atrăgea ca un magnet pe toți împătimiții artei, coagulând speranțe și împliniri deopotrivă.

Deși a fost admis la Ecole des Beaux-Arts, a fost nevoit pentru a-și câștiga existența să aibă diverse meserii, în aceste vremuri dificile ajutându-l și comenzile de portrete venite din partea unor compatrioți. A lucrat inclusiv ca spălător de vase într-un restaurant, unde, spune el, „mă specializasem în spălatul paharelor“.

Deși fascinat de arta lui Auguste Rodin, Brâncuși intuiește influența acestuia asupra sculpturii sale și refuză să lucreze ca practician în atelierul scuptorului spunând cuvintele ce au devenit celebre: „Rien ne pousse a l’ombre des grands arbres“ – la umbra marilor copaci nu crește nimic.

În 1906, Brâncuși expune pentru prima dată la Societe Nationale des Beaus-Arts și la Salon d’Automne din Paris, pentru ca în 1907 să-și închirieze un atelier în Rue de Montparnasse, zona boemă pariziană, unde intră în contact cu Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp.

Până în 1914 Constantin Brâncuși participă cu regularitate la expoziții colective în Paris și București, inaugurând ciclurile Păsări Măiastre, Muza adormită și Domnișoara Pogany. În 1914 deschide prima expoziție în SUA, iar în 1926 revizitează țara pentru o importantă expoziţie cu lucrările sale la Galeria Brummer din New York.

L-au urmat un șirag de femei-perle

Se spune că mama lui Brâncuși ar fi visat că ursitoarele i-au hărăzit pruncului ei că va fi preot. Nu a ajuns preot și nici om așezat la casa lui gorjeană cu nevastă și copii, așa cum și-ar fi dorit orice părinte. „Marele preot“ al artei moderne, sculptorul de geniu, așezat pe tărâmuri pariziene, cu muze celebre în jurul său, a fost un om cu un puternic sentiment al prieteniei sobre, adevărate, îndrăgostit de tot ceea ce oferă viața mai frumos. Se spune că atunci când pătrundea în lumea bună a Parisului, era prezentat ca „Un prince paysan“. „Prințul“ Brâncuși a rămas toată viața țăranul din Hobița, atelierul lui fiind mobilat cu covoare oltenești, laviță și… un tuci pentru mămăligă.

În atelierul lui din Montparnasse personalitatea lui Brâncuși a fascinat multe femei frumoase. În cartea „Brâncuși. Amintiri și exegeze“, Petre Pandrea spune că sculptorului, asemenea lui Goethe, „un șirag de femei-perle i-au urmat volens-noles calea vieții“.

Domnișoara Pogany

Una dintre primele femei-perle se pare că a fost Margit Pogany, o talentată pictoriță, în amintirea căreia Brâncuși a creat în mai multe versiuni celebra sculptură „Domnișoara Pogany“. Despre sculptură, Margit Pogany spunea: „Am realizat că eram chiar eu, deși capul nu avea niciuna dintre trăsăturile mele. Era tot numai ochi. Însă, privind înspre Brâncuși, am observat că mă privea pe furiș, în timp ce vorbea cu prietenii mei. I-a făcut o imensă plăcere să constate că am reușit să mă recunosc“.

Irlandeza pe care a trecut-o pragul casei din Hobița

Ani mai târziu, în viața celui descris de unii prieteni ca având „un nas frumos desenat, sprâncene stufoase, ochi pătrunzători şi o barbă lungă, cenuşie – în tinereţe era poreclit Vulpoiul, din cauza părului brun-roşcat şi a firii sale şirete“, intră o altă muză, irlandeza Eileen Lane, căruia Brâncuși i-a dedicat sculptura omonimă.

Cu această irlandeză, Brâncuși ar fi făcut și o vizită în România, trecând și prin satul natal Hobița, unde a îmbrăcat-o în haine gorjene, i-a făcut pâine în țest și berbecuț haiducesc la groapa cu jar, au băut țuică din degetare de lut, au mâcat mujdei cu pui la ceaun și i-a arătat plăcerea plimbării prin țărână în picioarele goale. Iar când muza s-a săturat de atâta tradiție și a început să ducă dorul civilizației a luat-o și au plecat în lumea largă.

Prințese și aristocrate

Nancy Cunnard, o aristrocrată britanică, scriitoare, militantă împotriva rasismului și a fascismului, a fost muza mai multor scriitori și artiști celebri ai vremii, printre care s-au aflat și Constantin Brâncuși, Ernest Hemingway, Tristan Tzara, Aldous Huxley și mulți alții. Nonconformistei Nancy, Brâncuși i-a dedicat două lucrări: „Jeune Fille Sophstiquee“ (O fetișcană sofisticată) și „Negresa blondă“.

Prințesa Maria Bonaparte a avut parte și ea de nemurire, prin relația sa cu sculptorul. Brâncuşi creează un adevărat scandal în 1919 cu lucrarea „Prinţesa X“, expusă la Grand Palais, lucrare a cărei model a fost chiar Maria Bonaparte. Lui Brâncuși i s-a cerut să retragă lucrarea, criticii afirmând că opera seamănă cu un falus. Brâncuși a argumentat că nu este decât un omagiu adus sexului frumos: „Statuia mea, înţelegeţi domnule, este femeia, sinteza însăşi a femeii. Cinci ani am lucrat, şi am simplificat, am făcut materia să spună ceea ce nu se poate rosti. Şi ce este în fond femeia? Un zâmbet între dantele şi fard pe obraji? Nu asta este femeia!“

Vrăjitoarea Vera Moore

În ultimii ani din viață lui Brâncuși i-a stat alături pictorița Sonia Terk-Delaunay. Se spune că ea l-a convins să-și facă un testament prin care să stabilească cine va avea grijă de operele sale și de atelier. Deși se pare că Sonia și-a distrus toate notițele înainte de a muri, s-a găsit una rătăcită în care se amintea de o întâlnire în atelierul lui cu o femeie căreia artistul îi spunea „Vrăjitoarea“, pianista Vera Moore. Din relația cu Vera Moore există voci care spun că a rezultat un băiat.

Despre Vera Moore, Brâncuși îi mărturisea Soniei că puterea ei asupra lui a fost atât de mare încât după terminarea poveștii lor de dragoste „nu a mai existat nimeni în viața lui, nu  a mai atins nicio femeie. De bună voie și nesilit de nimeni a devenit un ascet.“

Din această relație se spune că ar fi rezultat un băiat, nerecunoscut de Brâncuși. Adevărat sau nu, cert este că respectivul, azi în vârstă de 77 de ani, trăiește într-o localitate de lângă Paris și spune că-l cheamă John Constantin Brâncuși Moore.

Tot așa cum nu știm dacă Sonia sau Brâncuși au mințit când au spus că după Vera nu a mai existat nicio femeie în viața lui, pentru că după Vera printre iubitele sculptorului mai sunt amintite încă două.

O poveste de dragoste mai lungă se spune că a trăit Brâncuși cu miliardara americană, mare colecționară de artă, Peggy Guggenheim.

Tot Petre Pandrea menționează în cartea sa faptul că Brâncuși o alinta „căprița“ și „peghița“. Opera „Pasărea în văzduh“ s-a născut din această legătură, Peggy fiind muza. Peggy Guggenheim, cea care spunea despre Brâncuși că este când „țăran viclean“ când „zeu adevărat“.

 

Citește totul despre:

#brancusi #lazi

Comentarii

loading...