Muzeele, impunătoarele palate, superbele vile, reşedinţe de lux, ambasade, Arcul de Triumf, piaţeta şi statuia Regelui Mihai reprezintă atracţii speciale. Stilul neoromânesc, prezent pe tot parcursul şoselei este cel care imprimă caracterul cu totul special al locului.
Aşa cum specificul arhitectural dat capitalei ( şi nu numai) de către casele vechi este unul în care predomină mixul de stiluri, caracterul neoromânesc al clădirilor de pe Kiseleff nu este repetat întocmai. Dacă la monumentalele clădiri de tip palat (clădirea Muzeului Arheologic Bucureşti, Palatul Kiseleff şi în special clădirea Muzeului Ţăranului Român, operă reprezentativă a arhitectului Nicolae Ghika-Budeşti) apar în prim plan bolţile şi andacramentele medievale, arhitectura bizantină, loggia brâncovenească, turnurile şi foişoarele dar şi elementele decorative de inspiraţie populară românească, în cazul altor clădiri, cum este cea a Bufetului sau a Şcolii Comunale Mavrogheni , ochiul este atras de elementul popular, prin decoraţiunile viu colorate de ceramică smălţuită.
O mare atracţie pentru Kiseleff, atracţie care se menţine de aproape 130 de decenii, este existenţa uneia dintre primele construcţii în stil naţional românesc, Bufetul de la Şosea, frumoasa realizare a arhitectului Ion Mincu. Vom face o trecere în revistă a câtorva dintre cele mai importante case de pe Kiseleff caracterizate prin stilul lor neoromânesc şi realizate de unii dintre cei mai importanţi arhitecţi ai ţării.
Bufetul de la Şosea (Casa Doina), exemplu clasic de casă în stil neoromânesc
Unul dintre întemeietorii stilului arhitectural românesc de la sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX, Ion Mincu, ne-a lăsat o valoroasă operă: Bufetul de la Şosea, actuala Casă Doina. Lucrarea este una din cele mai fericite inspiraţii ale maestrului, evocând, prin silueta, înfăţişarea şi amănuntele ei, patriarhala casă boierească, înveselită de farmecul casei ţărăneşti. Bufetul de la Şosea a fost proiectat ca pavilion pentru expoziţia de la Paris din 1890, dar a rămas nerealizat din lipsă de fonduri. Din acest motiv lucrarea s-a construit la Bucureşti în 1892, rămânînd în patrimoniul monumentelor de arhitectură.
La partea superioară, monumentul are aplicată o friză ornamentală din ceramică viu colorată în care predomină nuanţe de verde-azuriu. În brâul ceramic sunt prezente casete distincte, în interiorul cărora stau înscrise denumiri de podgorii româneşti tradiţionale. Această bijuterie arhitectonică, în cursul anului 2000, a trecut printr-un amplu proces de restaurare. Sub directa îndrumare a celor mai de seamă specialişti din domeniul monumentelor de arhitectură, s-a urmărit să se redea întregului edificiu măreţia şi splendoarea originală, pe care însă şi-au pus amprenta 110 ani de istorie, nu de puţine ori zbuciumată. A fost construită în 1892 şi din iniţiativa lui Petre P. Carp, atunci ministru al lucrărilor publice, a fost dată în folosinţă ca restaurant. În anii ce au urmat, clădirea a fost extinsă adăugându-i-se elemente în spiritul concepţiei originale. Din anul 2003 construcţia găzduieşte un luxos restaurant, Restaurantul Doina. Construcţia este clasată ca monument de arhitectură.
Sursa de inspiraţie a arhitectului în realizarea construcţiei sunt casele româneşti cu pridvor şi scară interioară, scara fiind protejată de o poală lăsată a acoperişului.
Având o volumetrie energică şi puternic articulată, casa este formată din două volume diferite, asemenea caselor din zona de deal a României, primul format din subsol, parter şi etaj, iar al doilea format doar din parter. Elementul dominant al casei este foişorul format din arce în acoladă frântă, sprijinite pe coloane din lemn cioplit. Timpanul arcelor este modelat cu elemente de ceramică multicoloră, o decoraţie florală în relief, specifică epocii brâncoveneşti. Deasupra antablamentului, format din faianţă colorată, o friză cu însemne de podgorii şi o cornişă decorată cu arce şi frunze, toate acestea inspirate din arhitectura clasică şi brâncovenească, a fost amplasată o streaşină proeminentă.
Linia originală a construcţiei care imprimă casei vigoare şi vervă este rezultată din jocul de volume şi de acoperişuri, brâie, butoni smălţuiţi, reuşind prin acestea să reediteze arhitectura populară românească.La construirea sau folosit materiale precum :căramida, diverse tencuieli, decoraţii din ceramică smalţuită multicoloră, lemn, ţiglă tip olan smălţuită, iar ca tehnici de zidărie s-au folosit planşee şi şarpante din lemn, zidărie portantă, stâlpi din lemn.
În prezent restaurantul Doina este împărțit în mai multe spații cu nume simbolice, amintind de creatorul casei și de arhitectura în care este construită aceasta: Salonul „Ion Mincu”, crama numită „Salonul Românesc”, Pavilion Rustic.
Şcoala Comunală Mavrogheni (actualmente Şcoala Nr. 11 “Ion Heliade”) a fost construită în anul 1896, în stil neoromânesc timpuriu, de către arhitectul italian Giulio Magni, la momentul respectiv ocupant al funcţiei de arhitect – şef al Capitalei (alte clădiri realizate de acesta sunt Hala Traian, Vechiul Palat al Parlamentului şi Arhivele Statului).
Faţada clădirii conţine elemente decorative de ceramică smălţuită, inspiraţia venind de la Bufetul de la Şosea construită cu doar câţiva ani în urmă în imediata apropiere de către Ion Mincu. Friza clădirii include numele a mai multor carturari precum Gheorghe Şincai, Vasile Alecsandri, Ion Heliade Rădulescu, Costache Negruzzi, Nicolae Bălcescu, Ghorghe Asachi sau Ion Văcărescu.
Palatul Kiseleff (denumit şi Casa de la Șosea şi Vila de la Şosea, actualmente sediul EximBank) este o casă impunătoare cu alură de palat în stil neoromânesc ridicată de Candiano Popescu.
Foto: Dan Mihai Pitea
Vila are o puternică încărcătură istorică: a fost cumpărată de regele Carol I în anul 1909 și a fost modificată de arhitectul Grigore Cerchez. Sub acest acoperiș au locuit Carol al II-lea, soția sa – Elena, Mihai și, pentru scurt timp, prințesa Elisabeta.
Muzeul Geologic Bucureşti a fost deschis publicului în anul 1990, în clădirea Institutului Geologic al României construită în 1906, după planurile arhitectului Victor G. Stephănescu.
Din păcate, aspectul frumos al Şoselei este stricat de o casă aflată într-un stadiu înalt de degradare. Este vorba despre Casa Miclescu, o clădire impozantă tip conac construită în stil neoromânesc, inclusă pe Lista monumentelor istorice din municipiul București din anul 2015. Aici a fost turnat filmul Felix și Otilia şi tot aici a locuit la cererea sa, Preşedintele Franţei, Generalul Charles de Gaulle, care a vizitat România în 1968, acesta fusese coleg cu colonelul Miclescu la Saint Cyr. Planurile pentru construcția clădirii au fost realizate de arhitectul Ion Mincu în anul 1900 iar apoi casa a fost cumpărată de avocatul Jean Miclescu, un descendent al familiei boierești moldovenești. Tavanul a fost decorat cu picturi. În perioada antebelică și apoi și în cea interbelică această clădire a devenit unul dintre cele mai mondene locuri ale Bucureștiului, aici organizându-se baluri elegante și întâlniri săptămânale ale aristocraților acelor vremuri.
Casa a fost naționalizată în 1948 şi după 1990 a fost redobândită de dezvoltatori imobiliari pe baza cumpărării drepturilor litigioase de la urmaşii proprietarilor de drept. Dezvoltatorii imobiliari doresc să realizeze alte construcţii pe valorosul teren de 3000 de metri pătraţi, care le-ar aduce profituri foarte mari, neavând nici cea mai mică intenţie de renovare a acestei clădiri istorice şi de patrimoniu, conform legii iar autorităţile sunt incapabile să rezolve această problemă.
Medalion Ion Mincu, promotorul stilului neoromânesc
Arhitect, inginer, profesor şi deputat român, Ion Mincu a integrat în operele sale specificul arhitecturii tradiționale din România, fiind considerat promotor al unui stil românesc în arhitectură, cunoscută și ca arhitectură neo-românească.
În creaţia arhitecturală a lui Ion Mincu locuinţele de tipul vilei sau a reşedinţei nobiliare ocupă un loc important. Casa Vitzu (1984), Casa Lahovary (1986), Casa Monteoru (1889), Casa Vernescu (1889), Casa Robescu (1890), Casa N. Petraşcu ( 1904), toate în Bucureşti, sau Casa Robescu din Galaţi (1896),Vila Robescu din Sinaia (1897) au îmbinat arhitectura românească şi tradiţională cu tendinţele contemporane.
Scurtă privire asupra biografiei arhitectului relevă următoarele date importante pentru cercetare: Ion Mincu urmează studiile secundare la Liceul Unirea din Focşani, între anii 1863-1871; în anul 1871 se înscrie la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti, pe care o absolvă în 1875 şi obţine diploma de inginer; între 1877-1884 studiază la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Paris, avându-i ca profesori pe Remy de Louanges şi Julien Gaudet, unde obţine diploma de arhitect; în 1883 primeşte premiul Societăţii centrale a arhitecţilor francezi. Prietenul său de o viaţă, Nicolae Petraşcu, în monografia pe care i-a dedicat-o, remarcă importanţa studiilor urmate de Ion Mincu în menirea sa viitoare: “În pleiada de tineri cari se întorsese din Paris pe la 1884-85, unul din cei mai distinşi, atât prin studiile sale în străinătate cât şi prin talentul şi ambiţia sa de a inova, era arhitectul Ioan Mincu care, împreună cu pictorul Mirea şi sculptorul Georgescu, alcătuia o treime artistică plină de făgăduinţi”.
Călătoria de studii timp de un an după studiile universitare i-a completatşi deschis orizonturi noi. “Mincu văzu Spania, Italia, Grecia şi se întoarse prin Constantinopol în ţară, după o călătorie de aproape un an”.
Întors în ţară, între anii 1892-1897 începe o activitate didactică şi îşi aduce aportul la înfiinţarea Şcolii de arhitectură a Societăţii Arhitecţilor Români, prima de acest gen în România. Între 1898-1912 îl găsim profesor la atelierul de proiecte al Şcolii Naţionale de Arhitectură, devenită apoi Şcoala Superioară de Arhitectură din Bucureşti şi profesor la Şcoala de Arte şi Meserii. Între 1903-1912 este preşedintele Societăţii Arhitecţilor Români. Între 1895-1899, Ion Mincu este deputat în Parlamentul României. Preocuparea continuă să pună bazele unui stil naţional românesc prin intermediul creaţiilor sale şi în acelaşi timp să-l lanseze pentru a fi preluat de urmaşi este dezvăluită cu sinceritate de arhitect: “Ştiţi unde am învăţat arta românească?– spunea odată Mincu – în şcoala noastră corectând elevii noştrii, studiind fiecare motiv, fiecare combinaţie văzând în fiecare naiva concepţie de elev un stimulent pentru a caută o soluţie. În atelierul şcoalei am învăţat cu adevărat arta românească”.
(Dr. arh. Ruxandra Nemţeanu, expert atestat al Ministerului Culturii
Între lucrările de seamă realizate se pot enumera: Catedrala Sfinții Petru și Pavel din Constanța (1895), Casa Lahovari(1886), Bufetul din Șoseaua Kiseleff (restaurant Doina) (1882-1892), Vila Robescu din Sinaia (1897), Casa Miclescu (1900), Casa Petrașcu din Piața Romană (1904), Școala Centrală de fete din București (1890), Palatul Administratic din Galați (1905-1906), Palatul Băncii Comerțului din Craiova (1906, terminat de C. Iotzu în 1916, proiect Palatul Primăriei, proiect Școala de război din București, Cavourile lui Ghica, Cantacuzino, Gheorghieff din Cimitirul Bellu (1900-1904), restaurare Biserica Stavropoleos din București (1904-1910), renovare Casa Monteoru (Sediul Uniunii Scriitorilor) (1887–1888), Casa Vernescu (1887-1889), decorare interior Palatul de Justiție din București (1890-1895).
