27.2 C
București
sâmbătă, 13 iulie 2024
AcasăCulturăSimion Mehedinţi – 150 de ani de la naştere. O figură de...

Simion Mehedinţi – 150 de ani de la naştere. O figură de Pantheon Naţional

Pe 17 iunie 1889 asistă la coborârea în mormânt a lui Eminescu. Ca student la Şcoala Normală Superioară şi la Universitatea din Bucureşti, intră în atenţia lui Alexandru Odobescu şi a lui Titu Maiorescu. Cu recomandări din partea acestora, pleacă să studieze geografia la Paris, Berlin şi Leipzig. În 1899, sub îndrumarea lui Friedrich Ratzel, obţine doctoratul la Universitatea din Leipzig cu teza „Die kartographische Induktion“ („Inducţia cartografică“). La 1900 devine titularul primei catedre româneşti de geografie, în cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (prelegerea inaugurală: 3 noiembrie, anul menţionat).

În 1901, la propunerea lui Spiru Haret, începe elaborarea unei lungi serii de manuale şcolare pentru toate clasele, în specialitatea sa: „România“, „Pământul“, „Geografia economică“ etc.; cel din urmă din această serie: „Antropogeografia“ pentru cl. a VI-a secundară, 1937. În 1904 iniţiază şi organizează la Iaşi primul congres al profesorilor de geografie din ţară; din 1911 aceste congrese au devenit anuale şi – cu sincopa cauzată de Primul Război Mondial – s-au desfăşurat fără întrerupere în perioada interbelică (ultimul: în 1940, la Piatra Neamţ, dar fără participarea profesorului, la acea dată devenit – cu un termen de azi – „emeritus“). Între 1907 şi 1923, conduce revista „Convorbiri literare“, pe care o preluase la insistenţele lui Titu Maiorescu.

În 1915 devine membru titular al Academiei Române. Bibliografia sa este vastă, exemplificând o remarcabilă erudiţie. Dintre scrierile sale cele mai importante trebuie menţionate: în geografie: „Terra: Introducere în geografie ca ştiinţă“, 2 volume, 1930 – o impresionantă construcţie epistemologică a ştiinţei respective; în etnografie: „Coordonate etnografice: Civilizaţia şi cultura“ (1930) şi, ca trecere spre etnografie, „Antropogeografia“ (lucrare deja menţionată mai sus); în pedagogie: „Altă creştere: Şcoala muncii“ (1919); îşi expune autobiografia într-o carte de o veritabilă relevanţă pentru istoria geografiei (româneşti şi universale), o carte cu reflexe de filosofia ştiinţei, un captivant monolog despre vocaţie: „Premise şi concluzii la Terra“ (1946). S-a stins din viaţă pe 14 decembrie 1962. Înfiinţată în 1991 din iniţiativa profesorului Costică Neagu şi animată de cele mai nobile intenţii, Asociaţia „Simion Mehedinţi“ de pe lângă Casa Corpului Didactic din Focşani, judeţul Vrancea, încearcă să ţină aprinsă torţa idealurilor sale; idealuri sintetizate în acest auto-epitaf, gravat pe piatra tombală ce-i străjuieşte rămăşiţele pământeşti, lângă zidurile bisericii lui Matei Basarab, în localitatea natală:

„Pro patria vixit, Veritatem dilexit, Terram scripsit.“

„Pentru patrie a trăit, Adevărul a iubit, Terra el a izvodit.“

Gândirea lui Simion Mehedinţi pulsează în mediul unei filosofii a vieţii, una orientată spre acţiune. Într-o sintetică scrutare a devenirii noastre culturale din ultimele două secole, Tudor Vianu, de la înălţimea viziunii sale axiologice, diagnostica faza post-istoristă, care a urmat după prima generaţie junimistă (a cărei emblematică figură a fost Titu Maiorescu), drept „faza activismului cultural“. Noua etapă, scria Vianu, a ridicat drept problemă fundamentală nevoia unei organizări realiste şi s-a exprimat prin încurajarea „temperamentului productiv“, ale cărui valori călăuzitoare sunt: „Mai întâi credinţa în ştiinţă, în puterea şi eficacitatea raţiunii omeneşti. Apoi iubirea de oameni şi patriotismul, hotărârea de a veni în ajutorul semenilor cu care suntem întruniţi pe acelaşi pământ, cu care împărţim moştenirea aceluiaşi trecut şi aspiraţiile către acelaşi viitor şi, în sfârşit, mişcaţi de iubirea ordinei şi armoniei estetice, hotărârea de a da civilizaţiei noastre caracterul operei de artă“. Nu recunoaştem oare în toate acestea tocmai constelaţia de valori ce dau strălucire prin vreme operei lui Simion Mehedinţi?…

Întruchipând ceea ce auzim mai rar (dar cu atât mai preţios!) o „conştiinţă naţională“, şi-a etalat ori de câte ori a avut ocazia mândria de a fi român. Un reprezentant de frunte al elitei intelectuale româneşti, fost chiar demnitar guvernamental după 1989, afirma într-o emisiune de televiziune cu mare audienţă (afirmaţie aşternută şi în scris) că mândria de a fi român nu ar avea nici o motivaţie. „Cum să te mândreşti cu ceva pentru care nu ai nici un merit? E ca şi cum te-ai mândri că ai ochii albaştri, sau căprui!“ – spunea intelectualul în cauză. Aşa să fie oare? Atunci, dacă nu cu mândrie, cu ce alt sentiment ar trebui să susţină demnitatea poporului român un, să zicem, ministru de externe (funcţie pe care intelectualul cu pricina chiar o îndeplinise la un moment dat, de bună voie şi nesilit de nimeni!)? Sau fie că eşti ministru al culturii (altă funcţie de care acelaşi domn nu era deloc străin!) ori simplu cetăţean, să nu-ţi insufle nici un dram de emoţie pozitivă faptul de a te şti din aceeaşi stirpe cu Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Vuia, Coandă, Eliade etc. etc.? Ei bine, contrar unei asemenea indiferenţe faţă de calitatea şi numele de român, Mehedinţi are o reţetă valabilă atunci, acum şi întotdeauna: „Cine are sentimentul temeinic că lumea ar fi în pagubă dacă n-ar exista poporul pe care şi el îl reprezintă (cât de smerită i-ar fi activitatea), acela a găsit centrul de gravitate al existenţei şi nu mai poate rătăci ca un aerolit în sfera vieţii altora“ („Coordonate etnografice“, 1930, p. 81).

A fost un optimist tradiţionalist. Formula aceasta – „optimist tradiţionalist“ – conţine o antinomie, dat fiind că, în general, când se vorbeşte de tradiţie şi de tradiţionalism, lumea are în vedere mai degrabă o rezistenţă la mişcare, la progres, la devenire. Această impresie e cât se poate de inadecvată, ba chiar eronată, fiindcă se susţine pe superficialitatea percepţiei. Concepţia autentică despre tradiţie angajează, dimpotrivă, straturile profunde ale realităţii. „Tradiţie“ (din latinescul traditio, -onis, ca să recurgem şi la etimologie) desemnează ceva care se transmite în timp, de la o generaţie la alta; nu se menţionează ce anume, pentru că acolo se pot include obiecte, unelte, complexe materiale, dar în noţiunea aceasta intră şi credinţe, ceremonialuri, datini; intră şi memorializarea: „tradere posteris memoriam“ înseamnă „a transmite urmaşilor amintirea“ a ceva – inclusiv a unor personalităţi precum Simion Mehedinţi. Deci aceasta e, în general vorbind, tradiţia. Ea înseamnă permanenţă, persistenţă, continuitate.

Metaforic vorbind, tradiţia se poate concretiza în imaginea unui pom. Politologul american Clinton Rossiter, comparând conservatorismul (tradiţionalist) şi liberalismul (mai receptiv la noutate), asocia celui dintâi un pom, iar celuilalt un automobil. O maşină poţi să o desfaci în elementele primare şi să o recompui la loc; ei bine, un pom nu ar putea fi supus unei astfel de operaţiuni. Tradiţia nu poate fi supusă unei asemenea operaţiuni reversibile. Tradiţia înseamnă permanenţă şi, contrar primei porniri de a o judeca, ea nu este ceva ancorat doar în trecut. Fireşte că ea este legată de nişte rădăcini, dar rădăcinile nu există pentru ele însele. Nu paseismul caracterizează tradiţia, ci privirea în viitor. Dar: ca să mergi înainte cât mai sigur, trebuie să priveşti din când în când înapoi!

Slujitor al catedrei universitare, al tribunei sociale, al condeiului, organizator de şcoală în ştiinţă, purtător al idealului academic, reformator al învăţământului, iar pe deasupra un tradiţionalist vizionar – Simion Mehedinţi s-a aflat răstimp de o jumătate de secol în linia întâi a strădaniilor de construire a unei naţiuni româneşti moderne. S-a remarcat printr-o prestaţie dinamică, însufleţitoare, deşteptătoare de conştiinţe. Figura sa în cultură e una de strateg. Locul său e în Pantheonul Naţional.

Din aforismele lui Simion Mehedinţi: Ştiinţa geografului se măsoară cu kilometrul

Nimic nu intră pe deplin în ştiinţa geografiei dacă n-a trecut mai întâi prin filtrul cartografiei.

Pământul unei ţări şi amintirea celor ce s-au coborât în ţărâna mormintelor cârmuiesc traiul fiecărui neam, după cum albia unui râu îndreptează necurmat curgerea apelor lui.

Viaţa nu e geometrie, dar nici haos.

Munca, oricare ar fi, lasă urmele ei nu numai în palmă, ci şi în creier: deşteaptă anume cugete, stârneşte anume simţiri şi aduce pe buze anume cuvinte potrivite cu gândirile, după cum haina se mlădiază potrivindu-se după trup. – Cum munceşti, aşa gândeşti şi tot aşa vorbeşti.

Om de treabă e acela care poate lucra; iar om de ispravă e cel care isprăveşte, adică duce lucrul până la capăt. Asta e, pe româneşte, dovada caracterului. Politica este ştiinţă şi morală aplicată. Religia este socoteala omului cu eternitatea. Adevărata cultură este o totalitate individualizată până la limita ei de superlativă armonie şi originalitate.

Arta e o întrupare şi o fixare concretă a sufletului etnic, începând cu creaţia anonimă numită folclor şi culminând cu opera personală a individualităţilor celor mai reprezentative ale neamului. Arta devine astfel un testament în faţa veşniciei şi de aceea este la fel de solemnă ca şi moartea.

Morala e într-un fel o chestiune de altitudine. Nedreptatea oamenilor nu poate atinge decât pe acela care stă în regiunile inferioare ale vieţii de părtinire, adică de club, facţiune, partid şi alte variante ale interesului particular. De la înălţimea nepărtinirii în sus, încetează îndată orişice nedreptate, cum încetează şi larma vrăbiilor unde zboară liniştit pasărea lui Zeus – vulturul.

Gheorghiţă Geană

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă