„Sigur că evreii sunt victime ale Europei, iar Holocaustul a fost unul dintre cele mai cumplite – dacă nu cumva chiar cel mai cumplit – eveniment din istoria modernă. Evreii sunt, fără îndoială, victime. Dar palestinienii sunt victimele acestor victime, ceea ce face lucrurile încă și mai tragice. Cele două tragedii se oglindesc între ele. Uneori, poți vedea tragedia altora oglindită în propria ta tragedie“, spune unul dintre intelectualii proeminenți ai lumii arabe, scriitorul Elias Khoury, aflat zilele acestea la București pentru lansarea celui mai recent dintre romanele sale, „Copiii ghetoului. Numele meu este Adam“, publicat în România de Editura Polirom.
Siria, Libanul și Palestina sunt, dintr-un anumit punct de vedere, state surori. A fost așa mereu, începând din vremurile de pace, și este cu atât mai mult astăzi, când situația în regiune este la limita barbarismului, spun criticii francezi, salutând această apariție editorială. Elias Khoury, născut la Beirut în 1948, profesor asociat la Columbia University, și-a dedicat o mare parte din operă războiului civil din Liban (1975-1991), dar a semnat și nenumărate lucrări care oglindesc experiența palestiniană, precum „Poarta soarelui“ (2002), considerată emblematică pentru exodul palestinienilor de după Războiul arabo-israelian din 1948, o poveste despre saga apariției taberelor de refugiați din Liban și despre anii sângeroși ai războiului civil care a urmat. Scriitorul și-a întâlnit publicul la Bookfest pentru prezentarea celei mai recente dintre cărțile sale, „Copiii ghetoului. Numele meu este Adam“ – primul volum dintr-o trilogie care abordează, dintr-o perspectivă diferită, Nakba („catastrofă“, în limba arabă), oglindind viziunea palestinienilor care au rămas în interiorul granițelor statului creat în 1948.
Acești oameni au dobândit cetățenia israeliană și s-au familiarizat cu limba ebraică. „Un bilingvism care reprezintă o evidentă bogăție, dar este, totodată, și semnul unei lacrimi rămase între țara lor, Israel și patria lor, Palestina“, spune autorul libanez. „Lucrul la această carte a fost dificil, pentru că a fost necesar să evoc în oglindă istoria dureroasă a palestinienilor, dar și suferința evreilor. Totuși, Gaza este în acest moment cel mai mare ghetou din lume. Să nu uităm că sunt 1,9 milioane de oameni care trăiesc pe o limbă de pământ de 360 de kilometri pătrați și 80% din ei sunt refugiați palestinieni care au trebuit să fugă din Israel. Sunt oameni care și-au văzut satele distruse, terenurile confiscate și care nici acum nu au dreptul să se întoarcă la proprietățile lor“, spune autorul. Cât despre soluții… „Nu putem găsi nicio soluție negociind cu Dumnezeu, mai ales că, învățăm din mitologia greacă, zeii au și obiceiul luptelor interminabile. Ei au și vreme de așa ceva, pentru că nu mor. Dar noi murim“, adaugă el.
RL: „Palestinienele și palestinienii care au reușit să rămână pe pământul lor sunt copiii îngrămădiți în mici ghetouri de către noul stat care le‑a ocupat țara și i‑a șters numele, și de aceea am decis să intitulez această carte «Copiii ghetoului»“, spuneți, explicând titlul cărții dvs…
Elias Khoury: S-a întâmplat în 1948, când Palestina a trecut printr-o criză majoră, cei mai mulți dintre palestinieni au fost alungați din țara lor, iar cei care au rămas au format o minoritate, adunată mai ales în nordul Palestinei, în satele din jurul Galileei, sau în marile orașe, Haifa, Jaffa, Lydda și altele asemenea. În restul țării, preluată de sub mandatul britanic, a fost impusă legea militară, o lege absurdă, care le interzicea oamenilor să-și părăsească satele fără permisiunea guvernului militar, asta în timp ce israelienii continuau confiscarea pământurilor sub pretextul unor legi extrem de bizare, cum ar fi legea absenței proprietății sau legea absenței, ceea ce nu-i ceva filosofic, ci mai degrabă ceva metaforic, o lege care nu există nicăieri în lume, cu excepția Israelului. În orașele principale au rămas mici comunități minoritare după ce grupuri mari de oameni au fost obligați să-și părăsească proprietățile și să plece. Să ne amintim de Lydda, din care au fost izgoniți peste 50.000 de palestinieni. Grupurile mici rămase în orașe au stat o vreme adunate în apropierea spitalelor, a catedralelor sau a moscheelor. Palestinienii nu auziseră niciodată de ghetouri, dar au început să audă, pentru că așa s-au numit de atunci cartierele arabe. Femei, bărbați și copii au fost blocați în aceste ghetouri, împrejmuite cu sârmă ghimpată, perimetru din care puteau ieși doar cu permisiunea gărzilor.
Palestinienii erau scoși din ghetouri și puși în camioanele care-i duceau la muncă, la Tel Aviv. Mai ales tinerii din aceste ghetouri au avut, într-adevăr, și niște locuri de muncă, cum ar fi măturători ai orașului sau colectori de cadavre. Era vară, în luna iulie, când temperaturile sunt extrem de ridicate, iar cadavrele, împrăștiate peste tot în Lydda, intrau în putrefacție și cineva trebuia să le adune de pe străzi, pentru că, după o lună de stat în soare, mirosul devenise insuportabil. Poveștile sunt cumplite și încă insuficient cunoscute, nici măcar în lumea arabă. Trist este că Palestina a rămas până în ziua de astăzi un ghetou, Nakba nu s-a terminat, de fapt, niciodată. Nakba a început în 1948 și a continuat, este un proces care merge mai departe și acum, când israelienii insistă, cu acest guvern religios de dreapta, pe vechea idee că ar fi vorba de Țara Promisă de Dumnezeu și că palestinienii care locuiesc în aceste teritorii nu există.
Înțelegerea a întârziat să apară, în schimb a apărut faimosul zid de separație, iar dacă mergi acum în Cisiordania, remarci că sunt două seturi de legi, o lege pentru coloniști, care este o lege civilă normală, și alta pentru palestinieni, complet diferită. Iar acesta este un apartheid care continuă să creeze o catastrofă în viețile acestor oameni, rămași singuri în fața acestei nenorociri și fără mijloace de a se apăra, cu excepția dorinței lor de supraviețuire.
Sigur, Amos Oz nu este un scriitor tocmai agreat în lumea arabă… Totuși, citind cartea dvs, mi-a amintit, din timp în timp, despre scrierile lui – care deplângea soarta a două popoare alungate, de-a lungul istoriei, din toate colțurile lumii, care-și revendică același petic de pământ. Mi s-a părut că regăsesc aceeași amărăciune în declarația dvs, potrivit căreia, în această carte puneți în oglindă istoria dureroasă a palestinienilor, dar și suferința evreilor.
Amos Oz uită ceva extrem de important, și anume că proiectul de design a început în secolul al XIX-lea și nu o dată cu Cartea Sfântă. Israelul nu este fundamentat de Biblie. Israelul este un proiect colonial al Europei, potențat după Haskalah, rămasă în istorie ca iluminismul evreu, când mici grupuri de sioniști au început să vehiculeze ideea că ar trebui să se întoarcă în Țara Făgăduită și au lucrat pentru recrearea unui nou stat pentru poporul evreu. Este, de altfel, o vorbă: Dumnezeu nu există, însă ne-a promis o țară. Într-un parcurs tragic, cam asta s-a întâmplat. Sigur că evreii sunt victimele Europei, sigur că Holocaustul a fost unul dintre cele mai cumplite – dacă nu cumva chiar cel mai cumplit – eveniment din istoria modernă. Evreii sunt, fără îndoială, victime. Dar palestinienii sunt victimele acestor victime, ceea ce face ca lucrurile să fie încă și mai tragice. Pentru că, astfel, palestinienii sunt victime de două ori. Iar aceste două tragedii sunt, fără îndoială, în oglindă. Poți vedea uneori tragedia altora prin propria ta tragedie. Te văd prin oglinda propriei mele tragedii. Cele două tragedii se oglindesc între ele.
Ca să continui cu o idee inspirată de Oz, o Europă plină de intenţii onorabile, spunea el, se întreabă acum „care sunt băieţii buni“, să ţinem cu ei. În alte conflicte a fost ceva mai simplu: vietnamezii erau victimele, iar americanii – ăia răi. În cazul apartheidului, de asemenea, îţi dădeai seama din prima, mai ales dacă erai un neoliberal sau un intelectual de stânga, că trebuie să te pronunţi împotriva imperialismului şi a colonialismului. În cazul acesta, ambele tabere au dreptate, nu poartă un război religios sau cultural, ci pur şi simplu îşi dispută o bucăţică de pâmânt, singura bucăţică de pământ pe care fiecare dintre părţi ar putea-o numi „acasă“…
Nu cred că se potrivește aici acest sistem, „cei buni“ și „cei răi“. Există doar soluții raționale, cine a spus că nu sunt? Putem trăi cu toții, ca cetățeni cu aceleași drepturi ai aceleiași țări. Soluția pe care au încercat-o, anume aceea de a-i izgoni pe palestinieni, este tragică. În acest moment sunt peste șase milioane de refugiați palestinieni în afara Palestinei, iar în interiorul ei sunt cam patru milioane și jumătate. Totuși, trebuie să trăim împreună. Tendințele dominante în politica guvernului israelian de acum sunt de dreapta, naționaliste, religioase, iar principalul argument evocat este încă o dată faptul că vorbim de Țara Făgăduită. Însă nu putem găsi nicio soluție negociind cu Dumnezeu, mai ales că, învățăm din mitologia greacă, zeii au și obiceiul luptelor interminabile. Ei au și vreme de așa ceva, pentru că nu mor. Dar noi murim. Este un loc în care putem trăi cu toții, de ce nu? De ce se insistă atât pe naturalul evreiesc, ce înseamnă asta?
Ce înseamnă să creezi un stat evreu? Este un stat religios? Acest conflict nu este, într-adevăr, în nicio parte, unul cultural sau religios. De altfel, niciun conflict din această lume nu este religios. Religia a fost întotdeauna doar un pretext, o justificare a agresiunii. În secolul al XI-lea, când a fost ocupat Ierusalimul, a fost un război religios? Toate catastrofele petrecute în regiune vreme de 200 de ani au fost religioase? Nu au nicio legătură cu religia, nu au nicio legătură cu creștinismul. Au fost o consecință a situației socio-politice din Europa. Nu există luptă pentru religie, ci religiile sunt folosite ca pretext, mai ales că monoteismul, o invenție teribilă, permite asta. Nu vorbesc despre o religie anume, toate religiile avraamice sunt monoteiste și suntem cu toții fericiți cu ele. Iudaismul, creștinismul, islamul. Dar Dumnezeu pare, mai degrabă, o reflexie a despotismului.
Exercițiul pe care îl faceți în această carte este să abordați exodul palestinian, Nakba, din punctul de vedere al celor care au rămas în Israel după 1948. Cum arată și ce semnificație au, prin ochii lui Adam, construirea acestor ghetouri?
Au rămas în țara lor. Adam își spune propria poveste, o poveste tragică. Este un băiat care descoperă, pe la 15 ani, că nu este copilul femeii care l-a crescut, ci un copil găsit la sânul unei femei care murise în cursul exodului palestinian. Un băiat găsit de un orb, care l-a adus înapoi și i-a găsit o mamă adoptivă. Există un moment în care acest personaj descoperă că întreaga lui viață este o minciună, că totul este fals, și de atunci, pentru el totul devine o cursă pentru a-și recupera amintirile. Își întreabă prietenii, încearcă să afle ce s-a întâmplat în ghetou la vremea în care s-a născut. Încearcă să înțeleagă Israelul, merge la studii la Universitate, vorbește perfect limba ebraică și chiar pretinde, pentru o bună bucată de vreme, că ar fi evreu, inventându-și pentru asta și un tată evreu. Dorește cu disperare să se integreze, dar descoperă că îi este imposibil să o facă. Pur și simplu pentru că nu este evreu. Iar să nu fi evreu înseamnă să nu fi cetățean în Statul Israel. Prin povestea aceasta a lui Adam putem ghici întreaga dramă a palestinienilor prinși în Nakba, în catastrofă. O noutate a acestei cărți, ceea ce nu prea se întâmplă nici cu autorii arabi, nici cu cei israelieni, este că încerc să integrez experiența unei părți în experiența celeilalte. Așa cum spuneam mai devreme, cele două tragedii se oglindesc una în cealaltă.
De ce o bună parte dintre romanele dvs. sunt dedicate experienței palestiniene? Este, din câte știu, și o experiență personală, un destin personal – așa cum l-ați numit uneori, ați vizitat cândva taberele de refugiați din Liban și ați rămas alături de ei din solidaritate umană…
Sigur că am fost, a fost alegerea mea. Eram foarte tânăr, am încercat să înțeleg, să identific victime, să fiu parte din această poveste. Și am aflat, în felul acesta, că o poveste este o parte din altă poveste, care este parte din încă una. Că este o întreagă țesătură de povești interconectate.
Această carte este prima dintr-o trilogie. Ne puteți vorbi despre cea de-a doua carte, pe care sunteți pe cale să o finalizați?
Este destul de dificil să vorbești despre o carte pe care nu ai terminat-o. Mai ales că aș putea să mă răzgândesc oricând și să transform totul, să rescriu totul. Voi spune, deci, doar că este o continuare a vieții lui Adam în Palestina, cu studiile la Universitatea din Haifa, despre viața de zi cu zi, cu toate contradicțiile și problemele ei. Mai multe nu pot spune, pentru că pur și simplu nu știu.
Sigur că este un subiect vast, dar ne-ați putea spune, în opinia dvs, în ce moment istoric se află acum o lume arabă trecută printr-o suită de catastrofe consecutive? Este o lume a morții, a tiraniei și a colapsului moral care funcționează cu combustibil petrol, așa cum spuneați într-o analiză?
Lumea arabă este în colaps după eșecul primăverii arabe, o tentativă urmată de opresiune, de intervenții militare în Siria, Hezbollah-ul iranian pe de-o parte, extremiștii islamici pe de alta, în general eșecul revoluțiilor pro-democratice din regiune este un moment teribil al istoriei. Trăim o tragedie. Și sub un despotism teribil, care există doar în lumea arabă. Ceaușescu trăiește încă. Dar s-a mutat în lumea arabă. Agenda acestei lupte pentru libertate a fost aceea a democrației, a libertății și a drepturilor omului, care, de altfel, este și agenda mea personală. Cred că merităm să trăim ca toți ceilalți cetățeni ai lumii, că merităm democrație.
Într-un interviu pe care l-am realizat zilele trecute cu eseistul francez Pascal Bruckner, care a lansat, la rândul său, o carte în care tratează problema arabă – desigur, în cazul său, din perspectiva atentatelor teroriste ale istoriei recente –, Bruckner spunea că, cel mai probabil, lumea arabă este acum în agonie pentru că nu se poate adapta lumii contemporane…
Aceasta este o viziune rasistă. O viziune islamofobică. Iar islamofobia este, din câte am remarcat, o continuare a antisemitismului. Este o nouă formă de antisemitism. Unii europeni insistă, se pare, să fie rasiști, deși ceea ce s-a întâmplat cu evreii, cu cetățenii evrei din țările lor, este ceva inimaginabil. În loc să învețe cu adevărat lecțiile din această catastrofă, pregătesc o altă catastrofă, de data aceasta cu islamofobia. Mai ales că este îndreptată tocmai împotriva musulmanilor care sunt cetățeni ai acestor țări.
Au fost, desigur, niște valuri recente de imigrație, după catastrofa din Siria mai ales, însă dacă este să ne referim la Franța și Belgia, bunăoară, musulmanii au fost importați de-a lungul istoriei, au fost făcute contracte cu guvernul marocan pentru a importa forță de muncă. Muncitorii de atunci au ajuns acum la cea de-a patra generație în aceste țări. Islamofobia europeană se reflectă pe sine însăși în fundamentalismul islamic. Așa cum văd eu lucrurile, islamofobia este noua formă de antisemitism. Și europenii ar fi bine să revizuiască istoria și să accepte, în sfârșit, minorități, deoarece nu există societăți mono-culturale, cu excepția societăților fasciste.
