Militează şi pentru drepturile femeilor în meseria sa. Timp de trei săptămâni s-a aflat în SUA, alături de alte 46 de jurnaliste sportive din întreaga lume, în cadrul International Visitors Leadership Program (IVLP), proiect susţinut de US Department of State, în urma propunerilor înaintate de ambasadele SUA din naţiunile respective, inclusiv din România.
”Mama cunoaşterii”, aşa se traduce din zulu numele ei. Nolwazi s-a născut într-o zonă rurală din KwaDweshula, în Africa de Sud, şi spune cu mândrie că vine din poporul zulu.
”Un loc normal, dar sărac, cu animale, multe capre, şi familii numeroase. Am crescut alături de mătuşi, bunici, străbunici, iar fiecare mi-a transmis înţelepciunea. La cinci ani am rămas doar cu verişorii. Erau vremuri în care aveau loc lupte între diverse facţiuni, tribale sau politice. Părinţii mei au fost separaţi, aşa am crescut. Au fost vremuri în care a trebuit să fugim de frică, să revenim acasă, dar nu am fost lăsată singură. La 6 ani am început şcoala primară, iar mama, chiar dacă nu era cu mine, m-a încurajat tot timpul să studiez, să învăţ”, povesteşte Nolwazi, potrivit News.ro.
Separarea părinţilor a afectat-o, dar nu a lăsat să se vadă. A continuat şcoala, iar la 13 ani şi-a luat inima în dinţi să-şi viziteze tatăl, în Mtwalume. O clipă de neatenţie a costat-o aproape viaţa, după ce a fost lovită de o maşină. A rămas cu cicatrici, dar poate cea mai dureroasă este cea lăsată de tatăl ei, când i-a spus că renunţă la ea, că nu o poate primi la el.
”Ştiu că a fost greu şi crud pentru el, dar poate a fost mai bine pentru noi, pentru mine şi mama. Rămăsesem singurul copil din familie. Doi fraţi muriseră deja înainte să împlinească 1-2 ani, fiind bolnavi. Acel accident mi-a schimbat viaţa, pentru că m-a readus alături de mama, după ani de zile fără ea. Am fost recunoscătoare, aşa pot spune, chiar dacă am stat în spital şi mi-a fost greu”.
A început şcoala secundară, dar viaţa a adus un nou şoc în familia lui Nolwazi. Tatăl a murit, înjunghiat, iar pentru Nolwazi şi mama ei totul s-a schimbat.
”Tradiţia zulu impune să jelim în haine negre, un an pentru deces din cauze naturale şi şase luni pentru un accident. Tata a fost încadrat la accident, aşa că mama a jelit şase luni. Nu a mai lucrat, iar totul s-a schimbat. A fost o nebunie şi a fost tare greu. Tata a fost distant cu mine, dar în ultimele zile a încercat să se apropie. A fost prea târziu, a murit. Nu mă puteam concentra la nimic, iar consolarea am găsit-o în scris. Aveam 16 ani şi a trebuit să continui şcoala”, povesteşte Nolwazi.
A absolvit liceul şi s-a îndreptat spre Durban University of Technology (DUT), de unde a obţinut ”National Diploma in Journalism”.
”Universitatea a fost un simbol al speranţei pentru mine, mi-a schimbat viaţa şi mi-a deschis drumul pe care merg şi acum. În 2005 am văzut un anunţ de angajare la Oprah Magazine, unde aveau nevoie de jurnalişti cu experinţă şi carnet de şofer. Eu nu aveam nici una, nici alta, dar am aplicat. Am minţit că am rude în Cape Town şi m-au acceptat ca internă, dar fără plată. Am muncit şase luni fără a fi plătită, doar pentru a învăţa, iar acolo am ajuns cu bani de la fratele meu vitreg, care mi-a dat cam 25 de dolari pentru autobuz. Am luat legătura apoi cu o asociaţie creştină, unde am avut un pat pentru bani puţini. Nu aveam de unde să plătesc cinci dolari pe zi, cum cereau în alte părţi. Când am plecat acolo, Dumnezeu a avut grijă de mine la fiecare pas. Am întâlnit oameni buni la suflet, care m-au ajutat. Aşa am avut parte de un start excelent în meseria asta, la o publicaţie serioasă, care m-a ajutat să înţeleg viaţa, lucrurile. Am lucrat la toate departamentele şi am învăţat în fiecare zi”.
La 21 de ani s-a întors acasă, ”slabă, moartă de foame”, şi a fost primită cu tort de cei dragi. E o amintire preţioasă pentru ea. La scurt timp, în ianuarie 2006, a venit şi prima angajare, la Radio Ukhozi FM, în Durban, unde a rămas timp de doi ani, fiind reporter şi prezentator sportiv. În paralel, a scris o antologie de poezie, împreună cu alţi nouă autori, dar şi volumul personal ”Istihombe Sepasi (And ID Photo)”, de asemenea poeme, dar care spun povestea vieţii sale.
”Coperta are chiar o fotografie oficială a mea, iar ea simbolizează tot ce ne-a lăsat tatăl meu când a murit: fotografia sa oficială din acte. Atât! Un poem este pentru el şi pentru ce ne-a rămas de la el”, explică Nolwazi cu tristeţe.
Iubeşte radioul şi nu vrea să renunţe pentru nimic în lume. Spune că a intrat în direct ”din prima”, iar faptul că familia sa a iubit sportul dintotdeauna a ajutat-o să-şi direcţioneze pasiunea. De atunci a acoperit evenimente majore în fotbal, între care FIFA Confederation Cup, FIFA World Cup, African Cup of Nations sau African Nation Championship.
Au fost şi perioade dificile în cariera sa, iar una din ele este legată de condiţia femeii jurnalist sportiv în comparaţie cu cea a bărbatului, o problemă existentă la nivel global şi nu doar în această meserie.
”Am făcut grevă la un moment dat, vreo trei luni, pentru că la serviciu primeam mai puţini bani decât colegii mei bărbaţi, iar unii dintre ei erau angajaţi după mine. Făceam acelaşi lucru, dar salariul era diferit, doar pentru că erau bărbaţi. Sigur că nu mi-a plăcut şi am protestat. Adică, dă bine să avem femei angajate, dar cum le tratăm? Nu vreau să fiu un număr, să reprezint doar un număr. Iar pentru acei bani trebuia să muncesc de 2-3 ori mai mult. Mi s-a pus la îndoială credibilitatea, eram întrebată: Ai jucat vreodată fotbal? Cum îţi permiţi să scrii despre fotbal? A fost greu, dar nu m-am lăsat. Şi continui să apăr drepturile femeii în jurnalismul sportiv, pentru mine, pentru fetele tinere care vin din urmă. Vreau să creez acel spaţiu în care să nu-i fie frică niciunei femei să vină la muncă, să nu se simtă umilită sau discreditată. Nu mă tem de competiţie şi nici de a fi mentor, pentru că ştiu prin ce am trecut, iar femeile trebuie să primească o şansă pentru a deveni lideri”, spune jurnalista zulu de 35 de ani.
Despre experienţa din SUA, în cadrul IVLP, consideră că a fost o şansă pe care o întâlneşti o dată în viaţă.
”Programul IVLP este ca o asigurare pentru mine. Au fost momente în viaţă când m-am simţit inutilă, când am uitat cine sunt, la ce am visat, iar această experienţă mi-a reamintit. Eu cred în lucruri mari, sunt o visătoare, iar dacă nu există o provocare nu mă interesează. Acest program este o oportunitate pe care o întâlneşti o dată în viaţă şi înţeleg de ce ni s-a spus să ducem acasă ce am învăţat aici. Sunt recunoscătoare, mai ales pentru că nu am uitat de spiritul de care au nevoie femeile, de limitele pe care şi le stabilesc singure. Pentru că, dacă vrei să mergi mai departe, nu te opreşte nimeni. Totul depinde de mine, de noi”, încheie Nolwazi Fortunate Khumalo.
S-a întors deja acasă, la soţul ei şi la cei trei copii, Lubanzi (5 ani), Nothani (4) şi Omi-Phakade (un an). Numele fiecărui copil are o însemnătate aparte, cum ar fi ”Dragostea lui Dumnezeu e profundă” sau ”Miracolele lui Dumnezeu sunt veşnice”.
Iar Nolwazi Fortunate Khumalo crede în ele. Ca femeie, soţie, mamă, dar mai ales ca femeie care şi-a luat soarta în mâini, îşi iubeşte cariera şi luptă pentru ea în fiecare zi, în lumea deloc ideală din Africa de Sud.
International Visitor Leadership Program (IVLP) este un program profesional derulat de US Department of State, care pune accentul pe ideea de lider şi schimburile de experienţă cu specialişti americani din diferite domenii. În fiecare an, peste 4.500 de persoane sunt selecţionate pentru participare. În 2020, IVLP va împlini 80 de ani de existenţă, iar în acest interval au participat pentru 200.000 de persoane, între care şi peste 300 de actuali ori foşti preşedinţi de stat / prim-miniştri sau lideri mondiali în diverse domenii.
În 2019, pentru prima dată în istoria IVLP, US Department of State a decis să formeze un grup de 47 jurnaliste sportive din naţiuni de pe cinci continente, inclusiv din România. Cele 47 de participante au fost selecţionate, câte una pentru fiecare naţiune, la propunerea ambasadelor SUA.
”Women’s Empowerment through Sports Journalism – A Multiregional Project” s-a derulat, între 2-23 noiembrie, în peste 10 metropole americane, cu debutul în Washington DC şi încheierea în New York.
