Sub privirile lor iscoditoare, ironice parcă, am vorbit despre creație, societate, temerile și demonii care ne bântuie.
RL: Din „copilul prodigios al progresismului românesc“, cum spui tu, ai devenit, la un moment dat, un critic al celor care protestează. Ce s-a întâmplat de ai întors foaia radical?
Paul Hitter: Cred că m-am maturizat. Mi s-a părut că de la un moment dat s-au depășit niște limite peste care eu nu am putut să trec. Uitându-mă la cei de vârsta mea sau chiar mai mari decât mine, vorbind despre cercurile artistice de o anumită factură, mi s-a părut că aceștia ajung un fel de Peter Pann, adică niște tineri eterni. Visul meu nu mai coincidea cu realitatea lor. Pentru că am considerat, ca întotdeauna, de altfel, că trebuie să muncești foarte mult ca să reușești, și nu mai aveam timpul necesar, iar odată intrat în aceste cercuri pierzi foarte mult timp.
Există în mediul artistic tendința de a fi altfel cu orice preț, de a fi la modă, de a nu fi respins de un anumit cerc?
Culmea, făcând o paralelă între România și Germania, în Germania tinerii erau plictisiți. Ajunseseră la un soi de desenzitivizare, i-aș spune, și nimic nu-i mai mulțumea. Când m-am întors definitiv în țară, după 10 ani de stat în Germania, am trecut printr-un șoc cultural, deoarece nu mă așteptam să găsesc aici exact aceleași situații, atitudini pe care le-am întâlnit acolo. Și mi-am dat seama că, deși partea materială, spre deosebire de Germania, aici lipsea sau era foarte subțire, dorința de a imita, de a fi la modă era aceeași.
Cum ai găsit România din punct de vedere al creativității, efervescenței culturale, făcând o comparație cu Germania?
Similară. Bineînțeles, acolo fiind mai multe mijloace materiale, e clar că au ajuns la alt nivel, dar și acolo mie mi se par lucrurile scăpate de sub control. Cel puțin din punctul meu de vedere, mi s-a părut că se caută noutatea cu orice preț. Or, în momentul în care cauți ceva nou cu orice preț, de regulă, ajungi în derizoriu. Și, culmea, acest derizoriu e validat prin tot soiul de artificii economico-afaceristo-lobbyiste.
Și asta nu ar fi neapărat rău atât timp cât nu surclasează conținutul. Am avut discuții cu artiști tineri și nu l-am auzit pe vreunul spunând: Eu vreau să transmit ceva, să schimb ceva prin această lucrare. Astfel totul devine o filosofie alambicată din care nimeni nu mai înțelege nimic. Mi se spune – și mi s-a spus și de către profesorii de afară – că arta nu este pentru omul de rând, ci pentru elite, și trebuie să ne obișnuim cu chestia asta.
Revenind la întoarcerea ta în România, după 10 ani de Germania. Ce ai găsit aici?
Un mimetism teribil al lumii de afară, pentru care se pare că noi avem o anumită apetență, care, mă rog, s-ar putea să fie firească după atâția ani în spatele Cortinei de Fier! Am găsit o lume nouă, oarecum, față de ceea ce știam. Eu mă gândeam ca la o salvare la revenirea mea în țară, pentru că obosisem de anormalitatea vieții de acolo! Știu că ceea ce afirm acum poate părea ciudat, și mulți gândesc că spun lucrurile acestea pentru că aș fi plătit de cineva sau de altcineva, ceea ce este o prostie. Eu trăisem aici într-un anumit fel și mi-am dorit mult să mă întorc acasă și să trăiesc în același fel, așa cum am fost crescut, aproape de familie, să-mi întemeiez la rândul meu o familie…
Și să nu fiu înțeles greșit, când am plecat, în 2003, intrasem și eu în psihoza aceea că în România e foarte rău, totul e pe pile și relații, nu poți face nimic. Dar, ajungând afară, bifând chestiile materiale (mi-am terminat facultatea, am avut un loc de muncă, am fost chiar și căsătorit acolo), mi-am dat seama că mi-e dor de țară, de părinți. Mereu spui: Stau să termin și asta, și aia – vrei să-ți dovedești ție că poți să faci anumite lucruri și, într-o bună zi, când ai realizat tot ce ai dorit să realizezi, te trezești că ești singur și că, până la urmă, nu contează atât de mult celelalte. Și atunci, fiecare are o alegere de făcut.
Cum te-a întâmpinat, la întoarcerea în țară, lumea artistică de aici?
Foarte bine, pentru că veneam din Germania. Avusesem deja câteva expoziții în 2010, eram foarte apreciat, apăream în toate revistele la modă, toată lumea mă iubea. Pot să spun că mi-a plăcut la început această postură, dar în timp, ajungând să cunosc personajele și văzând că se așteaptă totdeauna de la mine un anume tip de reacție, nu mi-a mai plăcut. Am fost oarecum naiv, obișnuit poate cu ceea ce era în Germania, unde, deși lucrurile erau și acolo scăpate de sub control, nu e așa pregnantă chestia asta cu implicarea politicului în lumea culturii, a artei. Acolo este loc pentru toată lumea. La noi, mi-am dat seama că eram adulat pentru că lor li se părea că sunt progresist. Îmi găsisem o anume chestie care se lega de Balcani, de romi, și atunci li s-a părut că sunt politically correct și progresist. Dar, treptat, au început să apară disensiunile.
Se poate desprinde arta de problemele societății?
Și da, și nu. Depinde. Cred că arta, în general, poate fi în multe cazuri un manifest. Pe de altă parte, eu nu pot spune, de exemplu, că lucrările mele sunt conservatoare. Tocmai de aici apare și debusolarea. Sunt mulți care îmi admiră în continuare lucrările, dar nu mă mai înghit pe mine, ceea ce este în regulă, de altfel. Nu mă deranjează. Doar că nu marșează pe partea artistică pentru simplul fapt că eu spun lucruri care îi deranjează pe ei. În momentul în care există două păreri diferite ar trebui să poată exista și un dialog, dar, din păcate, acum nu mai există dialog. Unii au rămas în anii ’90, când exista dezbinare inclusiv în familii pe teme politice.
Există rețete în artă?
Pot să spun că eu am ajuns la o oarecare rețetă, dar important este să fie rețeta ta. De exemplu, în arta românească, în cea tânără, îl avem pe Adrian Ghenie, pe care îl apreciez mult. El a descoperit o chestie, mă rog, inspirată de Bacon, dar și-a făcut rețeta lui. Problematic mi se pare faptul că sunt foarte mulți care au ajuns să-l imite pe el. Și asta spune multe despre felul în care sunt formați tinerii. Mi-ar fi rușine să copiez un alt artist doar pentru că acel artist are succes!
Ai pictat de la început în acest stil, cel la care mă uit acum, expus în atelierul tău? Personaje în antiteză, cromatică puternică?
Nu. Pictam mult mai întunecat, deși nici acum nu e prea vesel! În Germania eram apăsat de tot griul din jur – care seamănă destul de bine cu griul românesc, dar un pic mai curat – și foarte mulți dintre colegii mei pictau și ei foarte întunecat, foarte gri. Mi-am dat seama că lipsește culoarea, că eu vin dintr-o cultură mult mai veselă, mai colorată, și am început să umblu la culori. Fără a umbla și la subiecte la început. Apoi am început să umblu și la subiecte, dându-mi seama că tablourile mele erau foarte depresive. Inclusiv temele în sine și, în general, nu aveau o poveste în spate.
Mai contează povestea?
Pentru mine da, dar am observat că acum pare desuet să mai ai subiect la tablouri și să dorești să transmiți ceva. Trebuie să fie cât mai gol, totul să meargă pe gol… Sigur, ele pot fi validate sau nu de critici. Dar, oare, în România mai avem critici? Îmi aduc acum aminte de cel care mi-a făcut critica la prima expoziție din România – acum îmi sap singur groapa, dar asta este! Cred că se face critică pe prietenie. E mai comod, se merge la micul câștig, simpatie personală… Cred că ne-am obișnuit așa. Și, revenind la criticul respectiv, acesta nu mai vorbește acum cu mine. Măcar dacă ar spune: Măi Paulică, tablourile tale sunt mult mai nasoale, eu nu mai scriu. Dar nu, acum nici măcar nu ne mai cunoaștem!
Am senzația că pictura a ajuns pentru unii doar un soi de artificiu tehnic! Vom vedea dacă această pictură va fi validată de timp. Se pare că și societatea se modifică. Putem să ne punem și întrebarea: Ce mai vrea privitorul să vadă?
Cărui spațiu cultural îi aparține, în opinia ta, după tot ce am vorbit, mai mult România – balcanic sau european?
Clar spațiului balcanic, și observ o tot mai mare dorință de a aparține Europei vestice, ceea ce are aspectul unei caricaturi. Eu nu pot de azi pe mâine să mă transform în altceva. Și cred că pur și simplu ar trebui să fim noi, să trecem de aceste încadrări – balcanic, european –, să fim noi așa cum suntem, desigur, având dispoziția de a ne perfecționa, îmbunătăți.
Există în lumea artistică solidaritate de breaslă?
Da, dar nu neapărat legat de mine! S-au format grupuri, merg împreună, la vernisaje apar aceleași personaje, artiști între ei. Mie mi s-a părut întotdeauna pictura o meserie destul de solitară. Păstrez legătura cu maestrul meu de pictură, Matei Șerban, și cu încă vreo doi artiști. Dacă mă întâlnesc cu alții, aceștia sunt din altă zonă artistică, nu arte plastice. Eu sunt un lup singuratic. Și apoi, fiecare cu demonii săi!
Care sunt demonii tăi? Cu ce demoni te lupți?
Sunt mai multe lupte. Una este că mi-a fost întotdeauna frică să nu-mi dispară talentul, puterea de creație. Să nu mă trezesc într-o zi că nu mai pot să pictez. Am trecut prin perioade în care aveam senzația că nu-mi ies lucrările cât de bine mi-aș fi dorit eu. E destul de chinuitor, dar am reușit să continui. Încă nu simt că mi-a fugit talentul, teme găsesc tot timpul. Apoi, o altă luptă cu mine însumi a fost că eram foarte obsedat de ideea de succes. Probabil mulți trec prin asta. Râdeam cu agentul meu când îmi spunea: „Tu ai fost mereu la un pas!“. Am avut vizita unui celebru galerist, domnul Nicodim, am fost surprins când l-am văzut. Ba chiar a fost amuzant. Dânsul mi-a postat niște tablouri pe Instagram, și mulți colegi dintre cei care nu mă băgau în seamă până atunci veneau acum și mă felicitau, iar eu nu înțelegeam ce se întâmplă. Și ei îmi spuneau: „Păi cum? Lucrezi cu Nicodim!“. Nu lucrez cu el, doar a venit în atelier. Erau neîncrezători când le spuneam asta! Am rămas în relație cu domnul Nicodim, el spunându-mi că așteaptă un moment prielnic. Un an de zile am tot sperat să primesc un semn! Mi-a fost teamă că voi claca în această așteptare! Dar am trecut peste asta într-o bună zi și mi-am spus că, dacă va fi să fie acel moment, va fi! Că nu ține de valoarea sau nonvaloarea mea. Dacă se va întâmpla, bine; dacă nu, nu!
În februarie 2017 trebuia să am o expoziție la o galerie din centru. Pe 31 ianuarie începuseră protestele din Piața Victoriei. Exprimându-mă oarecum împotriva acestor proteste, am primit un telefon în care mi se spunea că se amână expoziția. Și s-a amânat până nu s-a mai făcut. Am mai primit apoi un telefon de la cei care se ocupau de galerie, în care mi-au spus clar: Nu mai scrie, că și eu am fost ca tine și nu a fost bine. Îți pierzi timpul!
Asta a fost prima. Iar la a doua mi s-a spus: Ai un copil, nu te gândești cum o să se uite fiica ta la tine peste ani! Apoi, a trecut la stilul meu de pictură, că de ce am teme la tablouri, că nu mai sunt căutate în ziua de azi, să fac și eu ceva abstract. Și am făcut un experiment. Am păstrat alura personajului, am scos fața și am postat și câteva simboluri: în spatele unor personaje am pus niște steluțe. Și mi s-a spus: Tot nu te potolești? Alea sunt stele de pe steagul Americii!
Sunt foarte dezamăgit! Dar mă salvează familia.
Din ce trăiește un artist plastic, azi, în România?
Eu am norocul că pictez colorat, frumos, și mi se cumpără lucrările de către oameni simpli, de către formații pentru coperte de CD-uri.
Ai mai expus în România?
Am expus la… Copac! Mă întrebați din ce trăiesc. Din când în când mai muncesc, am muncit și în corporație. Am norocul că știu să fac mai multe lucruri: vorbesc germana, mă descurc cu calculatorul, am lucrat toată vara ca barman și chelner. Am un copil, vine al doilea. La noi, faptul că trebuie să muncești este privit așa, ca o umilință maximă!
Suntem într-o perioadă în care la noi, dar și în alte țări, există multe proteste. Tu pentru ce ai protesta acum?
Eu aș închide televizorul și internetul o săptămână. Doar o săptămână și cred că ne-am liniști. Pentru că efectiv nu mai știi ce să crezi, cine cu cine, ce e adevărat și ce nu… Pare că protestul e o modă, un alt mijloc de socializare. După protest se merge în club, unde există inclusiv discuții despre cum te-ai îmbrăcat la protest! Eu am încetat să mai iau poziții, să mai scriu. Luările mele de poziție în plan civic împotriva alinierii la agenda progresistă mi-au atras numai antipatii din zona artei ideologizante. Dar și simpatii din partea oamenilor simpli, care par a înțelege un pic mai mult din ceea ce se întâmplă.
Când am apărut la Antena 3 a fost un mare zumzet. Oricum, mie mi se pare aiurea ca niște oameni care spun că luptă pentru libertate să vrea să închidă o televiziune, oricum ar fi ea! Oamenii au senzația că dacă ești invitat la o televiziune ești plătit, ceea ce e total fals. M-am interesat, există una-două persoane care apar constant și sunt plătite. Eu, de pe urma mersului la televiziuni, mă aleg cu multe înjurături. Și nu, nu sunt omul PSD-ului. Mi se pare de râs; dacă ar fi fost așa, aș fi avut multe avantaje, printre care și mai multe expoziții. Or, ultima mea expoziție a fost într-un restaurant! În ultimii patru ani cred că am fost liber pe Facebook patru luni legate. Acum e clar, nu va mai exista „fenomenul Pitești“, acum există alte mijloace prin care ni se limitează libertatea de expresie! Poate că dacă ne vom da seama că cel pe care îl urâm este prietenul prietenului meu sau rudă, atunci ne vom pune mai multe întrebări.
Vorbește-mi puțin despre pictura ta de acum.
Azi-noapte am stat treaz până spre dimineață, am avut o insomnie, și m-am decis să reiau o temă pe care am pictat-o în timpul studenției, fără a atinge atunci potențialul, și care mi se pare foarte potrivită pentru ceea ce trăim acum. Va fi despre Cutia Pandorei.
Se îndepărtează de ceea ce văd acum în atelier?
Da, s-ar putea să fie ceva mai tristă, dar voi păstra cromatica puțin mai agresivă la nivelul imaginii, desenului și, exact ca în legendă, voi păstra și… speranța în Cutia Pandorei. Cred că, vrând-nevrând, și la aceste teme cu antiteză am devenit cumva un militant. Încerc să aduc și mai în contemporan pictura mea, pentru că am și multe lucrări din mitologie și nu toate sunt aduse neapărat în zilele noastre, deși cu ultimele lucrări cred că mă îndrept spre asta. Și îmi place să mă joc exact cu chestia asta, cu atitudinea politică. De exemplu, l-am pictat pe Hitler. Văzând numele meu de familie, îți dai seama că, pentru mine, el este, vrând-nevrând, personajul care, într-un fel, amuzant ai spune, m-a urmărit toată viața. În clasa I m-am bătut cu toți colegii care, de la Hitter, îmi spuneau Hitler. Și mi se întâmplă și acum, când la prima citire a numelui, sau la telefon, oamenii înțeleg Hitler! Mi s-a spus de la taxi că mulți îmi refuză comanda deoarece înțeleg Hitler și cred că este la mișto. Într-unul dintre tablouri l-am pictat pe Hitler vegetarian, cu o salată în mână. L-am postat pe Facebook și, în prima fază, mi l-au șters. A fost interesant. Apoi, după diverse explicații, au acceptat, zicând: OK, nu ești fascist, e doar ironie!
Ce-ți dorești în viitorul apropiat?
Să am liniște sufletească și să reușesc cumva să merg pe modelul Iona. Pe celelalte le-am încercat, am încercat să fiu și refractar – și încă mai am reflexul acesta de a scrie și a comenta –, dar voi încerca să mă desprind. Am ajuns la 36 de ani, nu sunt mulți, dar deja timpul se accelerează.
