Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Maria Pașc publicist - Artă Cultură, Mihai Sârbulescu - este un pictor, desenator român, profesor de pictură.

Despre ucenicie

Despre ucenicie și, mai cu seamă, despre profesorat, aflăm din dialogul cu Mihai Sârbulescu, un pictor ce-a știut să se pună în ucenicie și un profesor de pictură care are ceva de spus celor care vor să asculte.

Maria Pașc 0 comentarii

Actualizat: 16.05.2020 - 00:38

Maria Pașc și Mihai Sârbulescu

Maria Pașc.: Cu rol de captatio benevolentiae şi pentru a introduce temele pe care le vom pune în discuţie: educaţia şi profesoratul, îţi povestesc o anecdotă: Nastratin Hogea stă de vorbă cu fiul său, care îl întreabă: „Tată, pot să-ţi pun nişte întrebări?” „Sigur, fiule.” „Tată, de ce un lemn pluteşte pe apă, nu se scufundă?” Nastratin: „Nu ştiu, fiule.” „Dar peştii, cum respiră ei sub apă?” Nastratin: „Nu ştiu, fiule.” „Tată, cum se formează mareele?” Nastratin: „Nici asta nu ştiu, fiule.” Fiul: „Tată, te superi că te-am întrebat?” Nastratin: „Nu, fiule. Altfel cum să înveţi?”
Mihai Sârbulescu.: Excepțional! Are și Platon un dialog, poate cel mai scânteietor între toate. Socrate se înfruntă cu niște sofişti. De față, un tânăr: el trebuie să primească învăţătură. Sofiştii: „Socrate, tu vrei să-l omori pe tânărul acesta!” Socrate: „Eu vreau să îi dau învăţătură.” Sofiştii: „Vezi, asta e! El este aşa cum este. Tu vrei să-i dai învăţătură, adică vrei să-l faci altfel decât este acum. Vrei să-l omori pe cel de acum!”
M.P.: Ce este pictura?
M.S.: Pictura este ceea ce premerge pictorului. Învăţătură! Este mai veche şi mai dinaintea lui: curcubeul înălţat pe cer înainte de facerea omului. Roşu, galben şi albastru – culorile primare. Prin amestecul lor se iscă: oranj, violet, verde – culorile binare. Dacă le amesteci în continuare ajungi la brunuri, la griuri... Tot ce vezi în natură, toate nuanţele sunt gata făcute. Nu au nevoie de pictor, pentru a fi. Pentru a vorbiAi o suprafaţă, pânza albă. Ea este gata compusă: stânga nu-i ca dreapta, susul nu-i ca josul, diagonala din dreapta nu seamănă cu diagonala din stânga. Sunt energii diferite în fiecare punct al pânzei nude, puse în faţa mea. Individualizate. Ce este asta?... Asta este pictura.
M.P.: Pictura se poate preda în şcoală?
M.S.: În şcoală se predă limbajul picturii. Acesta nu-mi aparţine nici mie, nici ţie, nici lui Rembrandt, nici lui Van Gogh. Nici profesorului, nici studentului! Pictura este „vocea celui care strigă în pustie.” În şcoală poţi deprinde auzul.
În muzică este la fel. Ai o coardă întinsă. O ciupeşti în anumite puncte: generează armonice, terţe, cvinte, octave... Asta se predă la Conservator. Înălţimi, intensităţi, durate, timbru. Este limbajul muzicii, nu al compozitorului. Nici al lui Enescu, nici al lui Remus! (Remus Azoiţei – n.a.)
Şi în poezie este la fel. Nichita Stănescu: „Am mai spus, dar vreau să repet: Eu cred că nu poeţii sunt cu adevărat importanţi, importantă e poezia. Poezia este ca marea, sau ca muntele. Dacă îţi place marea, inevitabil înveţi să înoţi. Dacă îţi place muntele, inevitabil înveţi să te caţări.”
Michelangelo spune că sculptura e gata făcută, în blocul de marmură. El, sculptorul, nu face decât să o arate. Celebrul cuvânt evanghelic adresat, bineînţeles, artiştilor: ,,Dacă nu vor striga ei, vor striga pietrele!”
Paul Gherasim: „Cum vede pictorul? Pictorul vede prin ceea ce îl priveşte”. Pictura pune început pictorului.
M.P.: Un profesor bun trimite mai departe de el însuşi. Profesorul tău din Institut, Marius Cilievici, a fost un profesor bun?
M.S.: Grozav! Poftim, prima lui lecţie de culoare: a aranjat o natură statică şi, ce crezi? A luat rolul culorilor avute de noi în faţă. Cu voce piţigăiată şi ţopăiând, dădea din mâini: „Eu sunt galben! De fapt, am fost cândva galben... Acum mi-am întunecat chipul. Dar tot nu semăn cu violetul de lângă mine!” Juca, actor, limbajul picturii. Niciodată n-am mai văzut aşa ceva! Urma indicaţiile regizorului...
M.P.: După absolvirea Institutului, la invitaţia lui Ştefan Sevastre, ai devenit profesor la liceul „Nicolae Tonitza”.
M.S.: Îmi plăcea. Credeam că se poate preda „vocea celui care strigă în pustie”. Încă mai cred.
O studentă face un desen cu nişte uriaşe mâini modelului. ,,Uită-te bine. Modelul (ce frumos sună acest cuvânt!) are mâini micuţe.”, îi zic. Răspunsul: „Mi-a plăcut mie să le fac mari.” „Atunci, de ce mai uiţi la model? Desenează din capul tău!” Sunt multe metode de a preda, de a învăţa... Mâinile pot fi făcute mari, mici, mijlocii. Însă dacă ai un model în faţă, respecţi modelul, altfel acesta nu are rost. Vorba lui Luchian: „Să înveţi să vezi!” Fără pedanterii academice, dar nici privind în gol...
Dacă mă uit la tine, văd atmosfera ta. Dar dacă vreau să te desenez, atunci mă uit mai cu atenţie.
M.P.: Cântăresc mult cuvintele lui Luchian: „P-ăştia care vin de la băi, i-ai auzit vreodată spunându-şi unul altuia ce au văzut, pe unde au colindat? Ce crezi că au băgat ei de seamă, cu ce impresii socoţi că au venit acasă?... Doi care s-au târnuit în gară... Un bou era cât p-aci să-l împungă tocmai când îşi sorbea cafeluţa la han... Un câine turbat i-a muşcat servitoarea... D-astea-ţi spun câte pofteşti, vreme să ai să îi asculţi. Unul să-ţi vorbească de umbra unui nor cum trece peste o livadă, ori de câte un bob de rouă cum tremură într-un fir de iarbă?! Cei mulţi nu văd nimic; trec cu ochii închişi, de parcă s-ar fi vorbit unul cu altul”.
Spune-mi, se poate preda acest „a vedea”? Există reţete, metodologie?
M.S.: Sigur. Trebuie deschişi ochii.
Cu condiţia să vrei să vezi ceea ce se vede, cu ochii deschişi, ceea ce nu-i neapărat obligatoriu. Sunt şi ,,ochii minţii.” De exemplu, ai o bilă albă pe fundal alb. Ochiul vede că lumina albă a bilei se contopeşte cu fundalul. În acel loc, conturul dispare. Ei, şi ce dacă ochiul aşa vede? Mintea mea reconstituie rotundul şi trage contur. Dar ce, n-am voie? Da, ai voie să faci ce pofteşti. Însă de-acum vorbim despre minte, nu despre retină. Despre mâini mari, sau mici, sau cum doreşti tu să le închipui…
Am o rubedenie (de fapt cimotie, de alianță) care, în tinereţea lui, curta o fată. Această fată era lipsită de o mână. Îşi ascundea defectul cu o năframă cochet înfăşurată la locul potrivit. Dansa cu ea, iar el nimic nu vedea. Proiecta în minte întregul. ,,N-are o mână, tu nu vezi?”, îi spune sora lui. ,,Minţi!”, urlă fratele orb. Ştia el mai bine…
M.P.: Eşti un profesor silitor?
M.S.: Da, fiincă mincinos nu sunt. Profesor la ,,Nicolae Tonitza” aş fi meritat, poate, să mi se scadă nota la purtare. Dar din alte considerente. Orele începeau la opt dimineaţa, eu mă trezeam cam târziu... Ajuns cu întârziere la şcoală, trebuia să iau cheia de la portar şi să deschid elevilor atelierul. Elevii încolonaţi în faţa clasei mă aşteptau, sub atenta supraveghere a lui Sevastre. Acesta patrula nervos pe coridorul liceului, săpase adevărate tranşee, în aşteptarea mea!
M.P.: Întârziatul e o apucătură de care nu te-ai dezis nici până astăzi!
M.S.: Acum anunţ studenţii că ajung târziu. Au cheia, deschid ei atelierul. Oricum, nici ei nu prea bântuie clasa. Mai mult chiulesc. Au alte belele pe cap, vorba lui Horea (Paștina – n.a.): Bellele arte! La „Tonitza”, în materie de întârziat la ore, aveam pereche în persoana lui Afane Teodoreanu. Nici Afane nu putea să se trezească prea de dimineaţă! Soţia lui muta ceasul cu o oră mai devreme, ca să fie ea sigură că Afane va ajunge la timp la şcoală. Afane muta ceasul înapoi.  Aşa că, până la urmă, niciunul dintre ei nu mai ştia cât e ceasul.
M.P.: Cum te întâmpina Ştefan Sevastre când întârziai la ore?
M.S.: „Nu se poate aşa ceva, este inadmisibil!”
M.P.: Cam de câte ori ţi-a spus asta?
M.S.: Pentru eternitate...
M.P.: Afane Teodoreanu ţi-a fost profesor.
M.S.: În primul an de liceu, la crochiuri. Îmi amintesc o lecţie. Modelul poza, eu desenam cu o linie subţire, timidă. Afane mi-a luat cărbunele din mână şi a trasat, cu metoda practică a lui Ressu, peste desenul meu o linie groasă, plină, saturată. Îmi amintesc căldura acelei linii. Îmi pare rău că nu am păstrat desenul, nu ştiam pe vremea aceea şi cu mintea mea de copil, cine este Afane Teodoreanu.
La sfârşitul anului şcolar, pune note. ,,Ce pictor îţi place?”, mă întreabă. O întrebare cu tâlc. ,,Paul Klee.”, i-am răspuns. Se uită la mine cu îndoială: „Îţi place Paul Klee, pentru că lui Sevastre place?” Eu, bucuros nevoie mare! Habar n-aveam că lui Sevastre îi place Paul Klee...
Oricum, mi-a pus nota zece, chit că el, Afane, nu se omora după Paul Klee. Iubea însă copiii. Tuturor elevilor săi le acorda notă maximă.
M.P.: Eşti la fel de îngăduitor cu elevii tăi, cum a fost Afane Teodoreanu? Ce note pui?
După sufletul meu, nota maximă. Dar...
 Învăţământul devine poliţie. Sunt scheme fixe, impuse, de notare pe puncte a unui simplu extemporal. Se vor pune camere de filmat în clase, monitorizat totul... S-a dus rolul de pedagog! Ministerul, cu dictatura lui, îi ia locul. Uite cât aur se pierde. Unchiul meu, Iulian Petculescu, învăţător de Istorie şi de Limba română, dă un exemplu absolut. Anii 1950/60. Scoate un elev la tablă. ,,Nu am învăţat lecţia de azi, dom’ profesor.” ,,Măi, dar mâine o înveţi?” ,,O învăţ, dom’ profesor.” ,,De cât o să înveţi, măi?” ,,De zece, dom’ profesor!” Învăţătorul deschide catalogul şi îi pune elevului nota zece, cu data de a doua zi. A doua zi, la clasă: ,,Măi, ai învăţat?” ,,Am învăţat, dom’ profesor!” ,,De cât ai învăţat, măi?” ,,De zece, dom’ profesor!” ,,Bine. Nota ţi-am trecut-o de ieri. Du-te în bancă.” În faţa camerei de luat vederi, acest extraordinar pedagog ar fi astăzi la puşcărie. Iar eminentul elev, repetent.
Alt exemplu de înaltă pedagogie, tot atît de imposibilă astăzi. Sora mea Anca, elevă clasa a IX-a, dă extemporal la matematică. Ea era binecunoscută în şcoală pentru poezie, dar la matematică, nimic. Pe foia ei de extemporal, niciun calcul! Scrie în schimb și prezintă profesorului o poezioră, intitulată: Extemporal la matematică. Profesorul îi dă nota zece! Și nu doar atât, ci în toți cei patru ani de liceu a trimis-o vara în taberele de creație pentru elevi talentați, cum se obișnuia pe atunci. A fost colegă de tabără literară cu Andrei Ujică, Dinescu… Tot somități! Dar, la același liceu, în ora de filozofie e prinsă cu Jurnal de poet al lui Ioan Alexandru desfășurat pe bancă. Pe loc, primește nota doi (2) în catalog…
M.P.: Tu cum faci corectura? Se pot lăuda studenții tăi că deţin lucrări pe care ai intervenit?
M.S.: Nu. Dar cine mi-s? Nu pun niciodată mâna pe lucrarea studenţilor mei. Le spun ce şi cum, doar. În toată cariera lui de profesor, Cilievici nu a pus mâna pe vreun desen al studenţilor. Îţi arăta alături, pe o bucată de hârtie: unghiuri, rupturi ale formei. Nici Ciucurencu nu punea mâna.
M.P.: Cum s-a încheiat scurta ta carieră, de un an, de profesor de liceu?
M.S.: S-a schimbat conducerea. Noul director a vrut să mă mute de la catedra Pictură, unde eram încadrat în statul de funcţiune, la Scenografie. Mi-am dat demisia.
M.P.: În ‘90, mi-a povestit Aurel Vlad că s-a constituit un comitet al studenţilor care au hotărât să-i evacueze din Institutul de Arte pe toţi profesorii care colaboraseră cu vechiul regim şi să-i înlocuiască cu alţii noi.
M.S.: Pe care-i bănuiau ei că au colaborat cu vechiul regim. Atunci a plecat cel mai bun profesor de pictură pe care l-a avut şcoala în anii aceia, Marius Cilievici. Şi-a dat demisia.
M.P.: De ce?
M.S.: Era acuzat de studenţi... Tâmpiţii! Habar nu aveau. Cel mai bun profesor! După aşa-zisa revoluţie, orice era posibil: injuria, calomnia,  minciuna.
M.P.: Ce profesori au venit în acei ani?
M.S.: Toţi babiştii (elevi ai lui Corneliu Baba – n.a.). Toţi, profesori plini, nişte jocuri erau jucate, zaruri deja aruncate. A venit, la propunerea mea, Mircea Tohătan, asistent la Pictură. După jumătate de an l-au mutat la Grafică şi, atunci, şi-a dat şi el demisia.
M.P.: Cine a rămas dintre cei care predaseră înainte de ‘90?
M.S.: Cei mai domni profesori rămaşi în catedră au fost Florin Mitroi şi Liviu Lăzărescu.
M.P.: Ce înseamnă cei mai domni?
M.S.: Înseamnă demnitate. Să nu urmăreşti interesul tău, ci aptitudinea pedagogică. Treceai pe lângă rectorul din acea vreme, Mircea Spătaru, treceai pe lângă el pe hol şi nu-l puteai saluta, pentru că se uita totdeauna, anume, în altă parte. Pe Steriadi, rector din alt timp, ştiu asta de la Paul Gherasim, nu-l puteai saluta din cu totul alt motiv. Fiindcă te saluta el totdeauna primul, fie că erai portar, student, femeie de serviciu...
M.P.: Care era atmosfera în ateliere, în anii ‘90?
M.S.: Depindea de clasă, de profesor. Şi de studenţi...
M.P.: Cum li te adresezi studenţilor?
M.S.: Pe nume. În schimb, studentul nu trebuie să îţi spună ţie pe nume. Trebuie păstrată o distanţă. Dar şi o apropiere. Florin Mitroi se adresa studenţilor cu ,,dumneavoastră”. Eu, nu.
M.P.: Ai predat până în 1996, când ţi-ai dat demisia: frondă la adresa orânduirii din universitate. În 2004, când te-ai întors la profesorat, a apărut o lege care prevedea că pentru a putea preda în universitate este obligatorie „deţinerea diplomei de doctor”. Cum ţi-ai ales tema lucrării şi cum se face că ţi-a fost coordonator Andrei Pleşu?
M.S.: Andrei Pleşu este un bun prieten de demult, de multă vreme. Am fost alături, de la întemeierea Prologului (1985). Dacă voiam să continuăm să predăm în şcoală trebuia ca şi eu, şi Horea, să dăm doctoratul. Paul Gherasim ne-a sfătuit să mergem la Andrei Pleşu, care ne-a primit bucuros. El nu prea ţine doctorate, refuză să aibă, a fost pentru noi mare onoare din partea lui, să ne accepte... Am făcut doctorat după gustul meu. Andrei Pleşu m-a coordonat în sensul că m-a încurajat, altfel nu s-a amestecat absolut deloc în treaba mea. Tema, despre Prolog, mi-a propus-o Paul Gherasim. Numele, Dosar Prolog, l-a sugerat Anca. Am ascultat, m-am supus. Eu voiam să fac ceva cu mansarda din Iulia Haşdeu, să scriu despre echipa din tinereţe a lui Paul. Despre minunile boemei din Bucureşti... Poate că de aici, până la Prolog, este doar un pas.
M.P.: Cum te simţi acum, când ştii că predai în acelaşi atelier în care ai învăţat când ai fost student? Este aceeași sală!!!
M.S.: Asta îmi place cel mai mult.
M.P.: Şi ţi-ai fi putut imagina, pe vremea când erai student, că o să ajungi să predai?
M.S.: Nu. Pe mine mă interesează întotdeauna prezentul, acum de-abia a început să mă intereseze şi trecutul, viitorul încă nu (râde – n.a.). Când eram în anul al doilea de facultate, a venit un tip de la un ziar să ia interviu studenţilor de la arte. Interviul începea aşa: „Eu ştiu că voi toţi vreţi să ajungeţi genii, artişti glorioşi” I-am răspuns: „Matthias Grünewald a intrat într-o leprozerie şi acolo a pictat, şi-a pictat gloria! Noi suntem aici să învăţăm pictura, nu să fim glorioşi.” A plecat cu coada între picioare, tipul. Tema lui magnifică de ziar nu i-a folosit la nimic.
M.P.:  Cum sunt studenţii astăzi?
M.S.: Îi provoc, la licenţă: ,,Eu sunt elevul, voi sunteţi profesorul. Vreau să învăţ pictură! Cu ce se mănâncă pictura?” O studentă: „Pictura nu se mănâncă!” Ba da, pictura se mănâncă, zic eu. Pictura se hrăneşte cu ea însăşi.
Vai, dar ce-mi mai răspunde aceeaşi studentă, foarte talentată de altfel. ,,Spune-mi, în doi ani de şcoală, ce ai învăţat tu de la mine?” ,,Nu ştiu, dom’ profesor. Fiindcă am făcut şi liceul Tonitza!”
M.P.: Este vreo diferenţă între a preda pictură unui copil şi unui student?
M.S.: Mare deosebire. Copilul se descurcă de unul singur,  nu are nevoie de lecţii. Vorba lui Tinu Flondor: ,,Cu copiii nu te poţi pune!” I-am pus cândva unei fetiţe de şase ani tema: peisaj. Mama ei mă rugase să o ,,învăţ”. Fetiţa a tras mai întâi o linie joasă, orizontală, şi, asupra ei, o căsuţă cu uşă, cu mânerul uşii, cu hornul pe unde iese fumul, tot dichisul. Şi un copăcel. I-am zis să deseneze şi soarele. Ea l-a făcut în josul paginii, pe sub linia pe care o trăsese la început. Nu l-a pus soarele pe cer, ci acolo jos. Am întrebat-o: „Ce-i aici, jos?” ,,Aici nu-i nimic!’’, mi-a răspuns.
Genial. Picasso spune: ,,Contrar a ceea ce se întâmplă în muzică, în pictură nu există copii minune... Ceea ce poate fi luat drept geniu este geniul copilăriei... El dispare fără urmă, odată cu vârsta. Se poate ca acest copil să devină un picor adevărat, sau chiar un pictor mare. Dar atunci va trebui să ia totul de la zero.”
M.P.: Mai există idilica relaţie discipol-maestru?
M.S.: Maestru-discipol e o bombă fumigenă, o invenţie. Maestrul e pictura însăşi. Ea pune un fel de dumneavoastră numai al ei, între profesor şi elev, o distanţă. Distanţa, deosebirea, o dă pictura însăşi.
Discipolii din vechile ateliere, ale lui Rubens, Verocchio, erau, cum frumos mi-a spus Florin Mitroi odată, o pensulă în plus. O ustensilă în atelier, în slujba maestrului. Maestrul avea comenzi multe, discipolii trebuiau să execute. Ucenicul prepara pânze, spăla pensule, mătura şi picta. Picta, bineînţeles, în stilul maestrului.
Astăzi nu mai este aşa. Şcoala de la Bauhaus a văzut că maestrul este pictura însăşi. Atemporală şi universală.
M.P.: Ai o metodologie de predare?
M.S.: Predau limbajul picturii.
M.P.: Atât?
M.S.: Nu-i destul? Altceva, de-o mai fi, se adaugă.Vieţile pictorilor?
Îţi place să fii profesor?
Mi-a plăcut cândva. Acum mă simt inutil. Acum studenţii chiulesc, atunci chiulesc şi eu. Cu arta, belele. Bellele Arte! Este foarte trist, Maria, să ai ceva de spus şi să nu ai cui spune. Atunci, care-i rostul meu în şcoală? 

Mihai Sârbulescu în atelierul său de pictură din Piața Kogălniceanu

Paleta lui Mihai Sârbulescu

MS - Frezie

MS : Vas

Comentarii

loading...