„Sistemul de valori s-a schimbat, suntem mereu invitați să ne reinventăm, să acceptăm schimbarea, să migrăm din spațiul privat în cel public, să depindem de recunoașterea socială, de notorietate dincolo de vechile criterii ale meritocrației”, spune Aurora Liiceanu, vorbind de o anume confuzie a începutului de an, potențată, în ultimii ani, de o neliniște planetară. Mulțimea de alternative de stil de viață provoacă stres, iar individul dezvoltă ceea ce psihologii chiar au început să numească drept sindromul Buridan.
“Orice om simte că există niște schimbări ale timpului pe care îl trăim, schimbări la toate nivelurile vieții”. Se schimbă și strategiile de bună viețuire, iar faptul că suntem foarte aproape de macaz aduce și impresia de confuzie. Frontiera între viața privată și cea publică este tot mai fluidă, sănătatea a devenit o temă obsesivă, erodarea lentă binarității rolurilor tradiționale crează alte tipuri de protocol social, iar marketizarea relațiilor interumane produce alienare, spune psihologul. O femeie frumoasă cu o bună strategie de PR personal poate deveni o “high -cost woman”, ajungând să fie trofeu al reușitei unui în viața unui bărbat. Cosmetizarea caracterului aprig al vieții – în termenii lui Huizinga-, spune Aurora Liiceanu, se face prin divertisment, festivism, viața este prezentată ca o aventură, ca un șir de experimente sau ca o vacanță, deși dedesubt simțim că există alt registru, “că viața este altfel, într-un fel independent de ceea ce vrem noi”. Soluția, spune Aurora Liiceanu, este “un pact cu ceea ce trebuie să faci și ceea ce-ți place să faci, cu munca, căci munca este terapeutică, relații mai profunde, mai puține, bazate pe similarități, pretenii îndelungate, un spirit critic la adresa sirenei marketing și multe lecturi”.
Rep: “Spațiul public este complet răvășit de dezordine“, spuneați nu demult, la finalul unui an dominat de îndoieli. Am început un nou ciclu cu gânduri de mai bine deși, în realitate, trendul pare a fi de sens contrar, de vreme ce ziua de 15 ianuarie este declarată cea mai depresivă zi a anului. La aceasta se adaugă și ceea ce dvs. numeați o anume confuzie de început de an, care nu este cea obișnuită, ciclică, ci mai degrabă una care ține de schimbările locale și globale ale ultimilor ani…
Aurora Liiceanu: Orice om simte că există niște schimbări ale timpului pe care îl trăim, schimbări la toate nivelurile vieții. Cum se zice, bântuie o neliniște planetară, o continuă provocare a nevoii de stabilitate care este confortabilă psihologic. Se manifestă o fluiditate a sistemului nostru de a percepe lumea binar, toate frontierele care existau sunt supuse unei erodări care ne face să ne confruntăm cu ceea ce soliologii numesc individul incert. Sistemul de valori s-a schimbat, suntem mereu invitați să ne reinventăm, să acceptăm schimbarea, să migrăm din spațiul privat în cel public, să depindem de recunoașterea socială, de notorietate dincolo de vechile criterii ale meritocrației. Alte alte merite se poartă și îi fac pe oameni să se definească și să ceară identificare din partea semenilor lor. Mulțimea de alternative de stil de viață provoacă stres și lipsă de confort psihologic și acest lucru pare să determine starea de depresie care învăluie din ce în ce mai mult viața indivizilor. Și pentru a reveni la schimbări și fluidități identitare, aș aminti și erodarea lentă binarității rolurilor tradiționale, asumarea rolurilor feminine de către bărbați – concediu parental la alegere în cuplu, bărbații se fotografiază frecvent cu bebelușii lor, există o presiune către carieră adresată femeilor, a căror autonomie economică schimbă relația de putere între sexe. Așa numitele valori emancipative, prin care supraviețuirea este înlocuită cu exprimarea de sine, cu afirmarea ego-ului produce schimbări în relații chiar și în cazul modului în care se raportează copiii la părinți și părinții la copii. Mai ales că un copil devine foarte adesea vectorul de promovare a imaginii părintelui și o expresie a reușitei lui sociale la care contribuie. Copilul se face pentru a fi arătat, expus, exploatat pentru imaginea părinților. Pe de altă parte copiii celebrităților devin și ei, prin reproducere socială, celebrități. Dacă schimbarea unui model cu altul este bună sau rea, nici nu cred că face subiectul acestei discuții. Remarcăm doar faptul că aceste schimbări există și că ele contribuie la starea generală de confuzie.
Rep: Au existat și câteva acute la finalul anului trecut, incidentul de la metrou ar fi unul dintre ele, care par a susține punctul de vedere al filosofilor contrmporani francezi pe care îi citați uneori, anume că am trăi într-o cultură a fricii…
Aurora Liiceanu: Da. Pe lângă astfel de întâmplări, în primul rând, cred ca a arunca responsabilitatea modului de a trăi pe seama individului duce la această stare de confuzie și neliniște. Sănătatea a devenit o temă obsesivă, care își face loc în preocupările cotidiene. Mulți oameni și multe statistici și sondaje pun problema definirii fericirii și a criteriilor care îi fac pe oameni să se simtă fericiți. Dar, sceste schimbări de care vorbeam duc la nesiguranță, parcă prea se schimbă mereu câte ceva, iar tehnologia comunicării lasă loc unei imposibilități de a te baza pe informații certe. Mereu apar informații contradictorii, ceva este bun, dar apoi se dovedește că nu este bun, apar o mulțime de argumente pro și contra, astfel încât psihologii spun că apare sindromul Buridan cu acel măgar care a murit pentru că nu putea să decidă ce să mănânce, deși avea de ales între două părți în care exista același hamei de mâncat. Puterea de decizie atunci când informația este prea bogată și dificil de procesat duce la incapacitatea de a decide, de a te hotărî ce să alegi. Variația excesivă a ofertei de astăzi, susținută de un marketing de multe ori perfid duce la asemenea stări de indecizie.
Rep: Ideea că tot înainte ar fi fost mai bine pare un loc de refugiu pentru unii. Din câte știu, în psihologie, acesta se numește “sindromul absolvirii”, adică să crezi că erai fericit într-o secvență de viață demult încheiată. Pentru că una dintre cărțile dvs., Madlena, a fost pe lista celor mai apreciate titluri ale anului 2017,v-aș ruga să ne povestiți despre valoarea amintirii în susținerea echilibrului unei minți umane sau, de ce nu, în menținerea echilibrului în imaginarul social.
Aurora Liiceanu: Universul amintirilor este foarte larg, este o lume care conține elemente care ne definesc, care structurează ceea ce noi numim memorie. Fără memorie nu există identitate, amnezicii nu știu cine sunt. Numai că amintirile nu sunt depozitate chiar în locuri fixe. Cel care-și amintește este deși, nu-și dă seama, un altcineva, cineva schimbat, pentru că el a suportat experiența vieții așa cum curge ea. Nici individul, nici amintirea nu rămân chiar aceiași. Există amintiri stabile, bazate pe imagini care pot fi uneori obsedante. Imaginile au un mare prestigiu emoțional, mai mare decat cuvintele.
Rep: Tot în această carte faceți o impresionantă pledoarie pentru prietenie. Contemporanul pare a trasa alte coordonate și pentru prietenie. S-a schimbat oare ceva, în ultimul timp?
Aurora Liiceanu: Multi oameni consideră acum, în prezent, pentru că timpul pare sa treacă mai repede și pentru că lumea este mereu în schimbare, că relațiile între oameni sunt mai superficiale, mai supuse intereselor pragmatice. Prietenia este înlocuită cu alianțele sporadice, contextuale, cu aranjamentele între oameni în funcție de anumite interese commune. Socializarea și relaționarea prin noile tehnologii ale comunicării schimbă conținuturile prieteniilor. Poți cunoaște mulți oameni, dar relațiile cu ei sunt de suprafață, n-au profunzime, atașament și nici stabilitate.
Rep: Asistăm și la un permanent apel spre demitologizarea conceptelor, în favoarea unei viziuni logice, pragmatice. Iubirea pare să fie prima dintre victime, descrisă uneori – chiar și în anuarele medicale europene – ca un episod de tulburare compusiv obsesională. Festivismul și magia Crăciunului ar fi o altă “victimă”. Poate ați mai observant și altele. Este această viziune “realistă” un câștig sau o pierdere? În ce măsură avem nevoie de povești?
Aurora Liiceanu: Iubirea este o lume plină de variații, influențate de modă, de contagiune socială, imitație. Deși psihologii spun că nevoia de stabilitate emoțională există, că exista nevoia relațiilor de durată, acest mit al duratei totuși s-a erodat. Iubirea este mai degrabă o stare de convenabilitate reciprocă, o stare pasageră. Nu putem spune că este o stare patalogică, deși mulți o declară. În realitate, pare că doar conținutul percepției iubirii s-a schimbat. Axarea pe persoană, pe individualism, tendința către narcisism promovată subtil sau mai puțin subtil de marketing și consumerism -, toate acestea fac ca individul să-și construiască iubirea ca pe o stare temporară de bine, ce pe un moment în care poate chiar este fericit. Numai că despărțirile se fac ușor, așa zisele iubiri se fac și desfac cu ușurință, relațiile fiind episoade în viața unui om. Compatibilitatea între iubiți pare să aibă alte criterii, cele pragmatice. O femeie frumoasă cu o bună strategie de PR personal poate deveni o “high -cost woman”, ajungând să fie trofeu al reușitei unui în viața unui bărbat, conform altei scări de valori. Alegerile, care traditional, se făceau la hora în sat, în mediul rural, sau prin cunoștințe de familie sau prieteni, în mediul urban, se fac astăzi prin accesul la televiziune, care-ți asigură o vizibilitate largă. Lucrurile se schimbă. La fel și noi.
Rep: Mai este dragostea un refugiu? Vorbesc despre acel sentiment despre care chiar dvs. spuneați cândva că, în inconștientul nostru, duce spre metafizică, către ideea că găsirea jumătății rezolvă misterul condiției umane…
Aurora Liiceanu: Astăzi, romantismul se face prin rețete expuse în reviste, ajungându-se la stereotipuri larg răspândite. Ele asigură un consens al preferințelor celor care se consideră iubiți și care împărtășesc aceleași gusturi, valori, opțiuni ale reprezentărilor iubirii. Ideea romantică presupunea o implicare, eforturi și preocupări care astăzi sunt lăsate pe seama banilor, a avantajelor. Toate nunțile sunt la fel, menu-urile de revelion sunt toate la fel, variază doar numărul participanților care devine uneori năucitor de mare. Sute de invitați presupune nu numai mari sume de bani, dar și o logistică complicată, o coordonare a desfășurătorului care pînă la urmă și ea este lipsită de originalitate sau se crede că originalitatea o aduce tot banul. Se jinduiește către un stil de viață ca în expresia lui Caragiale, “vreau ceva mai ceva ca ceva”.Da, s-au păstrat reminscențe ale tradiției, ideea de jumătatea mea, casă de piatră, dar nimeni nu mai crede în ele, sunt doar formule care se repetă, fără conținut, un fel de formă fără fond. Să nu uităm însă că fără publicitate nu există succes al acestor evenimente, viața privată alunecă către a deveni viață publică, frontiera între acestea devenind și ea fluidă. De aceea, unii critici ai societății prezente, psihologi, sociologi, propun o redefinire a intimității. Sau poate, intimitatea va dispărea. Vom trăi “în văzul lumii”, vom face totul în văzul lumii. Concepte ca păcat, rușine etc. vor dispărea din repertoriul nostru de trăiri, vechile constrângeri nu vor mai exista. Psihicul nu va mai sta în patul lui Procust.
Rep: Cum vedeți România la acest început de an?
Aurora Liiceanu: Este dificil, pentru că la noi nu văd coagulări de diferite feluri, ci mai degrabă o mulțime haotică, în care fiecare își caută locul, trăindu-și dezorientarea, incertitudinea privind viitorul, indecizia și dificultatea de a face alegeri în toate etapele vieții. Nu par să se consolideze apartenențe. Poate că globalizarea a dus la atomizarea societății. Poate că datorită afluenței de informații a crescut transparența și vedem mai mult ca înainte, suntem din ce în ce mai asaltați de informații din toate colțurile lumii și poate că așa este viața de fapt și că Huizinga avea dreptate să vorbească despre “caracterul aprig al vieții”. Cosmetizarea caracterului aprig al vieții se face prin divertisment, festivism, viața ca o aventură, un șir de experimente sau o vacanță, dar dedesubt simțim că în alt registru viața este altfel, într-un fel independent de ce vrem noi.
Rep: E un mit sau o realitate ideea că am fi depresivi la acest început de an? Câteva soluții?
Aurora Liiceanu: Poate că echilibrul nu mai este dat decât de viața într-un grup mic, într-o enclavă, în viața mică, nu cea mare a mulțimii căreia îi aparții – un fel de a trăi la scară mică, fără a uita că scara mică face parte din scara mare -, făcând un pact cu ce trebuie să faci și ceea ce-ți place să faci, cu munca, căci munca este terapeutică și relații mai profunde, mai puține, bazate pe similarități, dar care să fie investiții pentru pretenii îndelungate, un spirit critic la adresa sirenei marketing și multe lecturi. Si, deauspra tuturor, să stabilești bine ce vrei în mod realist, ținând cont de limitele tale și de context. Multe dintre dorințele noastre sunt nerealiste sau nenecesare.
