Sub semnul lui Jimi
Parcă şi acum îmi sună în urechi imnul american, interpretat în ovaţiile spectatorilor de către Jimi Hendrix la chitară , în finalul Festivalului de la Woodstock. Era şi unul dintre mesajele festivalului , protestul împotriva războiului din Vietnam, iar în mod simbolic, Jimi şi-a dat foc propriei chitare (la care ţinea enorm), gest care va rămâne în istorie. De altfel, întreg festivalul a stat sub semnul muzicii lui Jimi, artist american ce fusese deja încoronat la Londra drept cel mai tare chitarist iar muzica sa era cea mai autentică reprezentare a curentului psihedelic. De altfel, Purple Haze este piesa muzicală care zugrăveşte cel mai bine atmosfera Woodstock-ului iar prezentarea videodiscului realizat cu muzica de la festival este făcută tot pe acordurile chitarei lui Jimi.
Şi acum, după jumătate de secol, Jimi rămâne în topuri pe primul loc şi nu pare ca acest loc să poată fi contestat nici pe viitor. Chiar dacă astăzi pot exista chitarişti la modă, poate chiar mai rapizi şi cu instrumente mai performante, e bine să subliniem că aceştia folosesc exact tehnicile şi stilul deschis folosite în acele timpuri de Hendrix şi Clapton, aceştia rămânând modele pentru pentru generaţiile viitoare. În această privinţă nu a apărut practic nici o inovaţie până în zilele de astăzi iar aceşti muzicieni, între care trebuie să îl includem şi pe Jerry Garcia (o altă vedetă care a strălucit la Woodstock), continuă să se menţină pe primele locuri în top 10 ai celor mai mari chitarişti ai lumii Vorbim nu numai despre performanţele lui Hendrix, ci despre întreaga sa concepţie (aranjamentele, compoziţilei, adaptările, improvizaţiile, şi, nu în ultimă instanţă, efectele sonore), o muzică nouă, cu trăiri deosebit de intense care te poartă într-o lume de vis, parcă ireală, şi totuşi atât legată de contemporaneitate.
All About Jazz
Aşa cum au gândit organizatorii festivalul, spre deosebire de cel de la Wight Island din Anglia, participanţi au fost nu numai din zona rock şi a muzicii psihedelice, ci reprezentanţi ai mai tuturor genurilor muzicale populare în America: folk (Joan Baez, Arlo Guthrie), country (The Band, CrosbyStillsNash&Young), blues (Janis Joplin, excepţională prestaţie), rock-pop, beat, chiar şi rock&roll. Desigur că încadrarea în anumite genuri începuse chiar din acea perioadă să fie dificilă, în sensul că, tendinţa era, ca şi în alte domenii, de a se combina elementele proprii cu cele apaţinând altor genuri (fusion), iar, din acest punct de vedere se poate spune că la Woodstock a predominat rock-ul şiI folk-ul iar ca trupe.cele de psihedelic rock, blues rock, folk rock, jazz rock, etc.
Vedetele au fost însă formaţiile americane la modă (o întreagă pleiadă), încadrate la stilul psihedelicşi rock-pop: Jefferson Airplane, Creedence Clearwater Revival, Ten Years After, Mountain, Greateful Dead care au avut prestaţii excelente. Jazul în stilul său clasic a lipsit, poate şi datorită formaţiilor mari (big band-uri) care nu se potriveau specificului festivalului. Apăruseră formaţii însă care inserau elemente de jazz şi suflători în formaţii foarte tari, exemplul cel mai concret fiind Chicago. Una dintre aceste formaţii, cu priză excelentă la public, Blood Sweat and Tears a fost prezentă la Woodstock (cunoscută publicului român deoarece dăduseră un concert la Bucureşti cu doar două luni înainte). Aceştia combinau rock pop-ul cu elemente de jazz. De dincolo de ocean, doar The Who, adevăraţi precursori ai hard rockului şi care a demonstrat o altă abordare a muzicii moderne, a încântat în special cu celebrul My Generation, emblematic pentru ani buni de zile. Trei menţiuni speciale: Santana, o adevărată surpriză care a adus un suflu şi un stil nou şi a impresionat prin vigoare, frenezie şi insertul de ritmuri cubaneze, Canned Heat (On the Road Again, o altă piesă emblematică pentru festival iar Woodstock Boogie a entuziasmat) şi Joe Cocker.
Au fost şi mari absenţe, în primul rând giganţii din insulă (Beatles tocmai se destrămau), Rolling, Jethro Tull, Traffic, Cream îşi luase “la revedere”, apoi Bob Dylan, un adevărat simbol al muzicii contestatare, cu mesaj, The Doors (s-ar fi potrivit excepţional cu atmosfera Woodstock dar Morisson şi echipa s-au blocat cu maşina pe autostradă tocmai din cauza afluenţei la eveniment), Led Zeppelin, etc. Aş mai menţiona două mari absenţe, şi anume, The Mother of Invention, Frank Zappa fiind foarte apreciat în State pentru inovaţiile aduse precum şi Iron Butterfly al cărei psihedelic In A Gadda Da Vida începuse să facă furori.
Este de notat că la afestivalul Isle of Wight (Newport) din 1970, ajuns deja la ediţa a treia a fost înregistrat un număr de spectator de 600 000 – 700 000 de persoane, ceea ce a însemnat depăşirea recordului de la Woodstock (nu însă şi al participanţilor de 1,5 milioane de persoane câţi au fost la Woodstock, fără a fi număraţi şi cei care au fost blocaţi pe autostrăzi şi în împrejurimi). Este adev[rat c[ participarea formaţiior a fost fantastică, având pe Jimi Hendrix şi Miles Davis în prim plan. De data aceasta The Doors au punctat precum şi alţi celebri, a căror listă ne lasă pur şi simplu muţi: The Who, Ten Years After, Jetrhro Tull, Emerson Lake and Palmer, Chicago, Donovan, Taste, Free, Leonard Cohen..Iar acest festival, desi în scădere, are o ediţie chiar şi în zilele noastre.
Însă Woodstock rămâne unic, depăşindu-şi cu mult statutul de festival de muzică şi având repercursiuni incredibile atât pe plan muzical cât şi în domeniul social, economic şi politic. În ciuda numeroaselor încercări nu a mai fost practic niciodată reeditat.
