„În seara zilei de 7 martie 1815, la palatul imperial din Viena a avut loc un bal organizat de Curtea austriacă în onoarea suveranilor și reprezentanților puterilor europene întruniți acolo. Deodată, în mijlocul petrecerii, invitații au observat că în jurul împăratului Francisc se iscase buluceală; curteni palizi și înspăimântați coborau în grabă scările. Cât ai clipi din ochi, o știre de necrezut se răspândi prin toate sălile palatului, iar lumea uluită părăsi în panică balul. Un curier adusese știrea că Napoleon plecase din Elba, debarcase în Franța și se îndrepta, neînarmat, spre Paris.
După ce pierduse Bătălia de la Leipzig (cunoscută și drept Bătălia Națiunilor), în octombrie 1813, Napoleon Bonaparte a pierdut conducerea Franței. Însă în urma tratatului de la Fontainebleau, din aprilie 1814, a fost numit conducător al insulei Elba, unde urma să fie exilat. Insula Elba era la doar câțiva zeci de kilometri de Corsica sa natală, la 240 km de Franța și încă și mai aproape de peninsula italică, unde rudele fostului împărat erau încă la putere.
Înapoi la Paris
Dacă s-ar fi mulțumit cu modernizarea insulei și cu scrierea memoriilor, Napoleon ar fi putut să-și petreacă restul vieții într-un mod cât se poate de confortabil. Dar el avea, la momentul respectiv, doar 45 de ani și, având în vedere viața activă pe care o dusese până atunci, nu e surprinzător faptul că nu s-a mulțumit cu o asemenea pensionare forțată timpurie. Astfel, Napoleon Bonaparte a petrecut pe Elba doar 300 de zile, după care s-a întors în Franța, în februarie 1815.
Napoleon a fost primit cu un entuziasm extraordinar, îndeosebi de militarii din garnizoanele din sudul Franței. În dimineața zilei de 7 martie, în satul La Mure, Napoleon s-a apropiat de soldații trimiși împotriva sa.
În strigăte de bucurie, soldații s-au repezit către el să-l atingă, sărutându-i mâinile, într-un acces de nebunie colectivă care s-a repetat de multe ori în zilele ce au urmat. Curând, la Paris au ajuns vești despre intrarea lui Napoleon în Lyon, înaintarea spre nord și trecerea mareșalului Ney de partea împăratului. În noaptea de 19 spre 20 martie, Napoleon sosi cu avangarda sa la Fontainbleau.
În ziua de 20 martie, la 9 seara, Napoleon își făcea intrarea în capitală, înconjurat de suita și cavaleria sa. O imensă mulțime îl aștepta în jurul și în palatul Tuileries. Când vuietul mulțimii ce alerga după suită începu să se audă în piața palatului, mulțimea ieși în întâmpinare. Cupeul împăratului nu a mai putut înainta. Încercările gărzilor de a croi drum au rămas zadarnice.
„Oamenii strigau, plângeau, se repezeau între cai și trăsură, nu voiau să asculte de nimic”, au relatat mai târziu cavaleriștii din suita împăratului.
Se petrecuse un lucru de necrezut. Fără să tragă un glonț, fără luptă, complet dezarmat, Napoleon străbătuse Franța în 19 zile, de la Marea Mediterană la Paris, alungase dinastia Bourbonilor și se suise din nou pe tron. Dar el știa mai bine ca oricine că, din nou, ca și în prima sa domnie, el nu adusese în țară pace, ci sabie, și că Europa, după ce își va reveni din uluială, va face totul pentru îndepărtarea sa.”, conform historia.ro.
„Napoleon Bonaparte s-a născut la 15 august 1769, la Ajaccio, în Insula Corsica. Tatăl său era avocatul Carlo Maria Buonaparte.
În 1779, la vârsta de zece ani, ajunge ca bursier la Şcoala militară din Brienne, apoi, în 1784, pe bază de concurs, trece la Şcoala militară din Paris. După absolvirea acestei şcoli, în 1785 este avansat locotenent secund de artilerie, se arată în volumul ”Waterloo 1815”, al istoricului militar Gheorghe Al. Petrescu.
Începutul Revoluţiei franceze îl găseşte la Ajaccio. În aprilie 1789 este trimis cu unitatea sa la Seurre, unde avea loc o insurecţie. În 1791 este avansat locotenent, iar în 1793 este avansat căpitan.
Tratatul de alianţă austro-prusian împotriva Franţei încheiat la 7 februarie 1792 a constituit baza Coaliţiei I antifranceze, alcătuită din Austria, Prusia, Anglia, Spania şi Olanda. Bonaparte este numit comandant al artileriei în asediul Toulon-ului, care fusese ocupat de englezi, şi, datorită planului şi talentului său, oraşul şi portul sunt recucerite la 17 decembrie 1793. Ca urmare, Napoleon Bonaparte este avansat general de brigadă.
”Prima coaliţie, care strânsese ca într-un cleşte hexagonul francez, se reducea acum la Anglia şi Imperiul Habsburgic, ca mari puteri, prima pe mare, cealaltă pe uscat. Se adăugau regatul Sardiniei şi alte mici state italiene, iar la 28 septembrie 1795 era resuscitată alianţa anglo-austro-rusă”, se arată în volumul ”Revoluţia franceză, moment de răscruce în istoria umanităţii”, autor Nicolae Liu (Editura Academiei Române, Bucureşti, 1994). În fruntea armatei din Italia de Nord era numit tânărul general Napoleon Bonaparte. Rolul decisiv revenea neaşteptat campaniei din Italia datorită geniului lui Napoleon Bonaparte. Generalul de 27 de ani se dovedeşte un bun cunoscător al situaţiei din Italia, sesizează lucid nevoile momentului şi evaluează rapid situaţia adversarului şi a propriei sale armate, se arată în lucrarea sus-menţionată. În timpul campaniei din Italia, în anii 1796-1797, Bonaparte este învingător în bătăliile de la Lodi, Arcole, Rivoli.
În 1796 Napoleon Bonaparte s-a căsătorit cu Josephine, văduva generalului Beauharnais.
Pentru a lovi în interesele coloniale ale Angliei, Napoleon Bonaparte începe, la 19 mai 1798, o expediţie în Egipt, soldată cu ocuparea Maltei, a Alexandriei şi cu câştigarea bătăliei decisive de la poalele piramidelor împotriva cavaleriei mamelucilor (21 iulie). Dar la 1 august 1798 flota franceză de debarcare a fost nimicită în bătălia de la Abukir, de către escadra engleză comandată de amiralul Horatio Nelson.
Cea de-a doua jumătate a anului 1798 şi mai ales anul următor s-au dovedit prea puţin faste pentru armatele Republicii Franceze. Împotriva acesteia se închega o nouă coaliţie încurajată de victoria lui Nelson de la Abukir. În ceea ce priveşte situaţia politică internă, contradicţii constituţionale şi alte incongruenţe instituţionale servesc ciocnirile de interese şi lupta între facţiuni care slăbesc puterea de stat. „În aceste împrejurări, se impunea cu tot mai multă stringenţă o restructurare politică menită să înlăture discrepanţele constituţionale şi guvernarea prin lovituri de stat, să stabilizeze cuceririle Revoluţiei şi în acelaşi timp să readucă pacea şi ordinea socială. Acestea au fost speranţele şi promisiunile cu care a fost înfăptuită lovitura de stat din 18 Brumar a lui Napoleon Bonaparte” (”Revoluţia franceză, moment de răscruce în istoria umanităţii”, autor Nicolae Liu).
La 9 noiembrie 1799 (”18 Brumar”) are loc lovitura de stat organizată de Napoleon Bonaparte, prin care Directoratul a fost înlăturat şi înlocuit cu forma de conducere numită Consulat, având în frunte trei consuli: Napoleon Bonaparte, Emmanuel Joseph Sieyes şi Roger Ducos. În 1802 Bonaparte este ales consul pe viaţă.
Napoleon apare ca un moştenitor al Revoluţiei franceze. Aspectele de continuitate între Franţa revoluţionară şi Franţa napoleoniană sunt puse în evidenţă de istoricul Georges Lefebvre, în cartea sa ”Napoleon” (Paris, 1941), astfel: ”În ceea ce priveşte istoria internă a Franţei, noua lovitură de stat (18 Brumar – 9 noiembrie 1799) a permis fără îndoială restaurarea puterii personale şi, în această privinţă, este bine marcată opoziţia dintre perioada napoleoniană şi perioada revoluţionară. Dar ea nu ar putea ascunde solidaritatea profundă care le uneşte. Revoluţiei îi datorează Bonaparte destinul său prodigios şi, dacă el a putut să se impună Franţei republicane, faptul se datoreşte necesităţii interne care o condamna la dictatură atât timp cât partizanii Vechiului Regim încercau să-l restabilească de acord cu forţele din străinătate; între metodele sale de guvernare şi ale Comitetului Salvării Publice sunt mai multe trăsături comune decât se recunoaşte de obicei. Pentru că a respectat opera socială a Constituantei el a putut rămâne conducătorul francezilor”. (”Waterloo 1815”, Editura Militară, Bucureşti, 1991)
La 18 mai 1804 Napoleon Bonaparte este proclamat împărat al francezilor, sub numele de Napoleon I, iar la 2 decembrie 1804 are loc încoronarea sa, în prezenta Papei Pius al VII-lea.
Napoleon a repurtat victorii în bătălii celebre precum cea de la Marengo, din 1800, împotriva armatei austriece, cea de la Austerlitz, din 2 decembrie 1805, împotriva armatei ruso-austriece, cea de la Jena, din 1806, împotriva armatelor prusiene. În 1806 Napoleon a instituit blocada continentală împotriva Angliei. După bătăliile de la Eylau şi Friedland (1807), Franţa a încheiat cu Rusia pacea de la Tilsit (1807). Din 1808 Napoleon se confruntă în Spania cu lupta de rezistenţă a poporului spaniol. ”În 1812, imperiul francez avea o suprafaţă de 753.000 kilometri pătraţi şi o populaţie de 44 milioane de locuitori. Dincolo de frontierele acestui imperiu se întindea o reţea de state-clientelare, conduse de membri ai familiei lui Napoleon” (”Waterloo 1815”, autor Gheorghe Al. Petrescu).
Geniul militar al lui Napoleon constă în extraordinara lui supleţe de a adapta acţiunea la circumstanţe. ”Acest lucru este posibil la Napoleon fiindcă în orice moment el cunoştea la precizie situaţia trupelor sale, a mijloacelor de care dispune, a distanţelor, a terenului, a valorii generalilor săi, ca şi pe cea a adversarilor pe care-i avea în faţă”, se arată în volumul ”Napoleon Bonaparte” de Gheorghe Eminescu (ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1986).
La 24 iunie 1812 Napoleon I începe campania împotriva Rusiei, în fruntea unei armate de peste 600.000 de oameni, dintre care circa o treime francezi. (”Istoria lumii în date”, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1969). La 14 septembrie 1812 Napoleon I intră în Moscova, dar în octombrie acelaşi an este nevoit să înceapă retragerea din Rusia a „Marii armate”, care avea să sufere pierderi imense. În bătălia de la Leipzig („Bătălia naţiunilor”), din 16-19 octombrie 1813, armata franceză a fost înfrântă de forţele coalizate ale Rusiei, Prusiei şi Austriei.
În 1814 aliaţii reiau operaţiunile militare şi înaintează spre Paris, unde ajung la 31 martie 1814. Napoleon I este nevoit să abdice la 6 aprilie 1814, la Fontainebleau, fiind exilat apoi pe Insula Elba din Marea Mediterană. Pe tronul Franţei urcă acum Ludovic al XVIII-lea (1814-1824).
Napoleon I avea însă să părăsească Insula Elba şi să revină în Franţa. După ce a trecut prima bucurie pricinuită de terminarea războiului, Restauraţia s-a lovit de o nemulţumire generală. În aceste condiţii, Napoleon a considerat că se poate întoarce din Insula Elba, scrie Jacques Madaule în lucrarea sa ”Istoria Franţei” (Editura Politică, Bucureşti, 1973). El părăseşte Insula Elba la bordul bricului său ”Inconstant”.
La 1 martie 1815 flotila imperială – bricul ”Inconstant” şi alte patru nave – au ancorat în Golful Juan. La 20 martie 1815 Napoleon I a ajuns la Paris, după un marş triumfal, ”zborul Vulturului”, în timp ce Ludovic al XVIII-lea a trebuit sa se refugieze la Gand. Debarcarea în Golful Juan marchează începutul celor „100 de zile” (1 martie- 22 iunie 1815). După sosirea la Paris, la 20 martie 1815, împăratul Napoleon face prima sa trecere în revistă şi rosteşte cuvintele: ”Soldaţi, am venit în Franţa cu şase sute de oameni, pentru că mă bizuiam pe dragostea poporului şi pe vechii mei soldaţi. Nu m-am înşelat în aşteptările mele”. (”Napoleon Bonaparte”, de André Castelot, Editura Politică, Bucureşti, 1970).
”Ce mai putea spera Napoleon? Dacă naţiunea franceză îl primea cu entuziasm, în schimb, era aproape sigur că Europa va refuza să se plece în faţa faptului împlinit. Încă de la 13 martie Congresul de la Viena îl ‘denunţase urmăririi publice ca inamic şi perturbator al liniştii lumii’. A trebuit deci să se treacă la pregătirile pentru reînceperea războiului. În acest scop, Napoleon avea nevoie să strângă lângă el o naţiune unanimă. Franţa era foarte departe de aceasta. (…) Condamnat la război împotriva întregii Europe în astfel de condiţii, Napoleon era sortit până la urmă înfrângerii, oricare ar fi fost peripeţiile campaniei”, arată Jacques Madaule în ”Istoria Franţei”.
A urmat formarea, la 25 martie 1815, a celei de-a VII-a Coaliţii antifranceze (Rusia, Anglia, Austria, Prusia). La 18 iunie 1815 a avut loc celebra bătălie de la Waterloo în care armata franceză comandată de Napoleon I este înfrântă de armata anglo-prusiană comandată de Wellington şi Blücher. Bătălia de la Waterloo a marcat înfrângerea definitivă a lui Napoleon.
”Pe colinele ce se întind la sud de Bruxelles, între satele Belle-Aliance şi Waterloo, în vara anului 1815, Napoleon dădea ultima lui bătălie. În seara de 18 iunie cădea cortina peste ultimul act al epopeii napoleoniene. Învins, îşi termina cariera politică şi militară omul pe care istoria avea să-l privească drept un fenomen”, se arată în volumul ”Napoleon Bonaparte” de Gheorghe Eminescu.
La 22 iunie 1815 Napoleon I a fost silit să abdice pentru a doua oară. A fost exilat pe Insula Sfânta Elena, din Oceanul Atlantic. ”Cei aproape şase ani de la Sf. Elena sunt o continuă şi dramatică luptă cu timpul. Zilele sunt lungi şi nopţile cu insomnii nesfârşite” (”Napoleon Bonaparte”, autor Gheorghe Eminescu). În aceste condiţii Napoleon îşi propune să-şi dicteze memoriile. Dintre cei aflaţi în suita sa pe insulă, cel mai mult îi dictează contelui Las Cases, cu care şi discută cel mai des. Într-una din acele zile, Napoleon şi-a terminat discuţia cu celebrele cuvinte ”Ce roman a mai fost şi viaţa mea!”
Starea de sănătate a lui Napoleon, grav bolnav, s-a deteriorat pe Insula Sfânta Elena. În ultimele zile în care şi-a mai păstrat luciditatea, cu o voinţă supraomenească, chinuit de dureri, Napoleon şi-a redactat testamentul. Astfel, între altele, el şi-a exprimat dorinţa de a fi îngropat ”pe malurile Senei, în mijlocul poporului francez pe care l-am iubit atât de mult”. (”Napoleon Bonaparte”, autor Gheorghe Eminescu)
Napoleon Bonaparte a murit la 5 mai 1821 pe Insula Sfânta Elena, unde a şi fost înmormântat. Funeraliile, dominate de sobrietate, au avut loc la 9 mai 1821, Napoleon fiind înmormântat în locul cunoscut sub numele de Geranium Valley.
În 1840, rămăşiţele pământeşti ale lui Napoleon Bonaparte au fost aduse cu o fregată în Franţa şi depuse, într-un cadru solemn, la Domul Invalizilor din Paris.
”Cârmuirea lui Napoleon a însemnat în Franţa consolidarea noilor raporturi economice şi sociale generate de marile mutaţii revoluţionare. Celebrul cod de legi care îi poartă numele a fost transcrierea pe plan juridic a noilor realităţi. Pe măsură ce armatele sale au pătruns în Europa, ele au difuzat ideile Revoluţiei franceze, dar în forma lor ”etatizată” de Napoleon (…)”, relatează agerpres.ro
