Femeia din clubul bărbaţilor

Sunteţi licenţiată în engleză şi absolventă, în 1989, a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografie (secţia Regie). Ce
v-a determinat să alegeţi aceste două facultăţi?
Ca să fiu foarte sinceră, în ceea ce priveşte filologia, este o alegere făcută devreme. Nu ştiu dacă era o alegere de profesie atunci sau pur şi simplu bazată pe plăcerea de a citi şi pe dorinţa de a înţelege mai bine ce citesc. Sunteţi o gene­raţie cu totul diferită, alegerile noastre erau mult mai puţine, nu ne gândeam la a ne construi o carieră. Deci aveam criterii exclusiv legate de preferinţe personale, mult mai puţin de oportunităţi şi posibilităţi de carieră. Deci, pe scurt, mi-a făcut plăcere.

Care au fost paşii către o carieră în domeniul resurselor umane?
A fost o trecere printr-un MBA şi pe urmă din MBA direct în Deloitte, deloc cu scopul resurse umane. Am fost recrutată la Deloitte în scopul de a deschide departamentul de consultanţă în România. Asta se întâmpla foarte devreme, în 1992, când eram pe cale să-mi termin MBA-ul şi am văzut un anunţ în ziarul România liberă, cum că Deloitte caută la Bucureşti pe cineva cu care să înceapă dezvoltarea companiei de consultanţă în România. Atunci, Deloitte România avea sediul într-un apartament de două camere şi mai puţin de 10 angajaţi. Am avut interviul cu reprezentanţii companiei, am hotărât că ar fi interesat să colaborăm şi le-am spus că am de terminat un MBA şi că trebuie să mă duc înapoi la Paris.

Cât mai aveaţi din MBA?
Spre un an. Cei de la Deloitte mi-au spus ok, dar am rămas în legătură şi a apărut ideea că ar fi foarte interesant să lucrez la Paris. Sigur, asta era o oportunitate. Adică lucram în timp ce terminam MBA-ul, era fa­bulos, la o asemenea firmă era de două ori fabulos. Lucrurile s-au petrecut de aşa natură încât nu am lucrat niciodată pentru Europa Centrală, deoarece CEO-ul de pe vremea aceea pentru Europa Occidentală îşi încheia mandatul şi nu avea posibilitatea să-şi delege atribuţiile succesorului. S-a stabilit să lucrăm două-trei 
luni împreună, să-i preiau dosarele şi să joc rolul de legătură, încât să predau marile dosare următorului. Mie îmi era atât de spaimă, pentru că mă trezisem deodată proiectată la un nivel atât de impresionant, adică CEO pentru Europa Occidentală. Simţi totuşi o răspundere, cu atât mai mult cu cât erau dosare chiar fascinante, proiecte în curs şi aşa mai departe, încât m-am luat în serios şi, făcându-mi lecţiile, probabil că am reuşit să-i comunic următorului relativ lo­gic, drept pentru care mi-a solicitat să rămân alături de el şi să lucrăm împreună.

V-au ajutat în vreun fel facul­tăţile absolvite în România?
Depinde din ce punct de vedere privim. Dacă privim o facultate ca un spaţiu în care acumulezi cunoştinţe, atunci cunoştinţele mele din facultate nu m-au ajutat foarte mult. Dacă privim o facultate ca pe un spaţiu în care înveţi să gândeşti şi să rezolvi pro­bleme într-un mod profesio­nist, structur­at, atunci cele două facultăţi m-au ajutat enorm. Iar eu privesc studiile universitare din a doua perspectivă, fără a nega vreo clipă importanţa acumulării de cu­noştinţe. O minte bine structurată poate continua toată 
viaţa să acumuleze cunoştinţe singură. În nici un caz facultatea nu-ţi oferă tot volumul de cunoştinţe de care ai nevoie în viaţa profesională.  

Ce diferenţe aţi constatat între modul în care se studiază în Ro­mânia şi în străinătate?
Experienţa mea universitară în străinătate este limitată la doi ani şi jumătate de MBA, care reprezintă studii postuniversitare, iar eu nu mai cunosc structura şi calitatea învăţământului prestat în România în ziua de astăzi. Ce era acum 20 de ani nu cred că este relevant, iar ce este astăzi nu-mi este mie suficient de cunoscut pentru a putea face o comparaţie informată.

Care a fost motivul plecării dvs. în Franţa, în 1990, imediat după Revoluţie?
Pentru generaţia mea ideea de a călători, de a cunoaşte lumea, era un interzis atât de puternic, încât în momentul în care s-au deschis porţile nu mi s-a părut că există altă opţiune. Ne dorisem întotdeauna să ieşim. Acum se poate ieşi în vacanţă, într-un stagiu. Atunci, şi Bulgaria era o problemă.

Ce v-a determinat ca, după 20 de ani, să vă întoarceţi în ţară?
Proiectele de care mă ocupam erau extrem de interesante, extrem de vaste, dar de natură cosmetică, de îmbunătăţire. Rarisim mai ai ocazia să porneşti de la o foaie albă de hârtie, să creezi ceva.

Asta era şansa în România?
Da. Este ceva provocator. Sunt dimensiuni mult mai mari ale lucrurilor de făcut decât şansa generală din Occident. Acolo proiectele sunt vaste, dar de conţinut cosmetic. Aici, iei lut şi chiar lucrezi.

Este o discrepanţă între Occident şi România?
Nu, nu ăsta era sensul. Suntem într-o fază diferită. Este o etapă de dezvoltare diferită. Discrepanţă este un lucru mult prea puternic. Cred că 20 de ani de viaţă cotidiană în Occident duc la o singură concluzie majoră, şi anume: raiul nu există pe lumea asta. Nimic nu este perfect în lumea asta. Sunt extrem de multe lucruri bune în Franţa, sunt extrem de multe lucruri foarte bune în Anglia. Nici Franţa, nici Anglia nu sunt perfecte. Şi, destul de multe, foarte multe lucruri bune în România.

Dvs. aţi venit aici la o vârstă la care femeile din România se gândesc la pensie.
Aici se poate vorbi de o discrepanţă…
Atingeţi ceva fundamental şi încerc să vă dau un răspuns pe măsura întrebării. Am văzut oameni care încep o carieră nouă la 60 de ani, după 60 de ani. Cred că şi pentru o săptămână merită efortul. Eu mai am încă vreo trei-patru proiecte profesionale după Deloitte. Eu am senzaţia că mai pot face ceva încă o bună bucată de vreme, fără să am nici un fel de dispreţ pentru femeile care hotărăsc să stea acasă să tricoteze.
Mi se pare surprinzător şi şocant dacă la vârsta mea marea majoritate se gândeşte la pensie. Tind să cred că nu este marea majoritate, dar este foarte grav dacă se gândeşte la pensie. Nu că eu nu m-aş gândi, dar mărturisesc că mă gândesc mai mult la LOTO.

Există noţiunea de timp atunci când vorbim de productivitate?
Suntem atât de diferiţi unii de alţii, încât fiecare dintre noi ar trebui să ştie până unde activitatea profesională ne produce satisfacţii şi care este momentul să ne rezervăm timp pentru viaţa privată. Inteligent este să ne cunoaştem această diferenţă, recunoscând în acelaşi timp şi consecinţele dife­renţelor. Există şi oameni care pot opta pentru jumătate de program, dar trebuie să accepte consecinţele. Bănuiesc că, din moment ce acceptăm diversitatea, soluţiile se pot găsi. Sunt totalmente împotriva soluţiilor de ordin general. Ţin mult prea mult la individ şi la particularităţi şi la ideea că suntem diferiţi.

În această perioadă de criză se conturează un nou profil al angajatului?
Eu văd toate sticlele pe jumătate pline, eu cred că inteligenţi am fi dacă am lua tot ceea ce este benefic şi pozitiv în această criză. Unul dintre ele se referă la „candidatul de criză”.
Încep să văd oameni mult mai conştienţi de această legătură angajat-angajator. Angajatul nu mai aşteaptă „să se facă”, impersonal, ci începe să zică „să facem”. Oamenii încep să aibă idei şi asta este un lucru foarte bun, pe care ar trebui să-l păstrăm.
Încep să văd nişte atitudini extraordinare între nişte oameni care ajung la o înţelegere profundă a faptului că vom traversa aceste vremuri dacă vom judeca colectiv, ceea ce este foarte dificil în spaţiul balcanic.

Aţi întâmpinat probleme
în carieră fiind femeie?
Una singură. Femeile intră mult mai dificil în „all boys’ club” (clubul bărbaţilor – n.r.). Tipul de camaraderie masculină, care implică şi un făcut cu ochiul, şi un întârziat la pahar, şi o discuţie mai liberă, nu este pentru femei. Eu am călătorit foarte mult şi una dintre frustrările mele este că nu cunosc nici un oraş din lumea asta în care o femeie singură, care nu cunoaşte oraşul, să iasă singură cu mare plăcere la nouă-zece seara . Colegii mei bărbaţi, când călătoreau făceau ceva foarte simplu: chemau un taxi. Eu nu pot. Există lucruri pe care bărbaţii, spre deosebire de femei, le pot face cu nonşalanţă.

Ce sfaturi aţi oferi femeilor pentru a reuşi pe plan profesional?
10.000 de ore de muncă, asta le spun atât femeilor, cât şi bărbaţilor. Chiar s-a calculat, iar eu subscriu la chestia asta. Dacă eşti normal constituit, după 10.000 de ore de muncă nu există garanţia că vei fi în vârf, chiar primul, dar eşti printre primii 10%. Şi 10.000 de ore înseamnă 10 ani, câte trei-patru ore pe zi.

Cât munciţi pe zi, în medie?
Până este bine. Menţionez că am o viaţă privată, o grămadă de interese în viaţa privată. Nu sunt un om sacrificat.

Ce credeţi că este greşit în sistemul de muncă din România şi ce aţi schimba?
Există lucruri foarte bune în România, dar bănuiesc că 
există şi multe lucruri de schim­bat. Cred că aş implementa curajul de a greşi, de a încerca. Să nu îl luăm pe „nu” în braţe. Oricum, lucrurile încep să se schimbe.   

ÎN LOC DE CV
Începând din luna ianuarie 2009, Doina Patrubani a preluat funcţia de director în cadrul Departamentului de Management Consulting al Deloitte România. Stabilită în Franţa din 1990, Doina Patrubani deţine un MBA internaţional de la Institut Superieur de Gestion, Paris. Este licenţiată în literatură engleză, Universitatea Bucureşti, şi în regie, absolvind Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1989.
Doina Patrubani a trăit şi a lucrat timp de 20 de ani în Europa, dintre care ultimii 15 ani în cadrul Deloitte Touche Tohmatsu. De-a lungul timpului a avut diverse responsabi­lităţi, cea mai recentă fiind poziţia de lider al Iniţiativei de Management de Performanţă în cadrul echipei Global Talent Management. Din această postură a elaborat, dezvoltat şi implementat noua abordare de management al performanţei, inclusiv un cadru nou de competenţe, pentru cele 140 de firme membre Deloitte la nivel global.