Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Gardienii Revolutiei tradate

Recursul la istorie - urmatoarea escala prin care au incercat sa se legitimeze - nu s-a putut constitui intr-un argument eficient, intrucat istoria contemporana era profund viciata de istoriografia comunista, iar decelarea adevarului, o ...

Share

Rl online 0 comentarii

15.07.2006 - 00:00
Recursul la istorie - urmatoarea escala prin care au incercat sa se legitimeze - nu s-a putut constitui intr-un argument eficient, intrucat istoria contemporana era profund viciata de istoriografia comunista, iar decelarea adevarului, o operatiune migaloasa care nu putea fi rezolvata imediat, prin simpla evocare a idealurilor tradate ale natiunii. Era necesara o lunga perioada de clarificari, astfel incat adevarurile interzise sa fie asimilate si asumate de societate. Rezistenta din munti, actiunile romanilor din diaspora, martiriul celor disparuti in Gulag, procesele politice ale elitelor fusesera timp indelungat subiecte interzise. Ele necesitau o atenta decriptare si o perioada obligatorie de compatibilizare cu universul mental al populatiei. Pur si simplu, pentru cei multi, aceste fapte nu erau nici istorie, nici mit, nici legenda, ci o nebuloasa pe care liderii frontisti s-au straduit sa o incetoseze si mai mult.
Vocile romanilor veniti din teritoriile necunoscute ale trecutului ori cele stigmatizate de istoriografia comunista nu s-au putut face auzite decat cu infinite prudente si reticente, dar mai ales cu ostilitatea programata a Puterii. Memoria colectiva si discursul politic erau racordate la sistemul de valori al regimului comunist, regim pe care majoritatea romanilor nu l-a perceput ca vetust si epuizat sub raport istoric, ci reformabil si adaptabil. Reforma sistemului comunist si setul de solutii mesianice experimentate de Gorbaciov se aflau in orizontul de asteptare al societatii romanesti, iar nu plonjarea in capitalism, in subtilitatile statului de drept ori ale deomocratiei liberale, adica tot atatea necunoscute. Concepte precum statul de drept sau economia de piata erau vorbe fara inteles pentru majoritatea romanilor. Ele erau echivalate cu o aventura nefireasca, ilegitima si generatoare de spaime.

Poporul-turma, poporul-copil

Obiectele-multimi au influentat, asadar, conduita politica, dar si practica a determinat obiectele. In istorie, relatia determina obiectul, si aceasta intrucat "nu exista decat ceea ce este determinat" (Paul Veyne). Nu exista supusi ori carmuiti, la modul general, vag si nediferentiat. Exista poporul-turma pe care il dirijezi sau poporul-copil pe care il rasfeti. Poporului-turma ii deschizi o cale si ii aplici mijloacele coercitive, menite sa-l directioneze. Ulterior, il instigi impotriva inamicilor reali sau imaginari, ii induci credinta ca trebuie sa creasca ori ca adversarii sai au pierdut sensul realitatii si vizeaza experimente periculoase, de tipul restaurarii institutiilor istorice. Noii stapani instalati la Putere, la finele lui decembrie 1989, nici nu au luat in calcul ca poporul ar putea fi altfel tratat. Ei faceau, astfel, ceea ce considerau logic necesar, ceea ce venea de la sine, adica din experienta comuna a lor si a multimilor. Trecutul recent s-a dovedit mai puternic, mai prolific si mai previzibil in consecinte decat memoria comunitatii, in ansamblul sau ori valorile arhetipale.
Daca liderii frontisti ar fi elaborat un proiect revolutionar - fapt care, daca evocam in cauza geneza evenimentelor, ar fi o contradictio in adjecto -, l-ar fi aplicat imediat dupa lichidarea cuplului Ceausescu. Or, gruparea Iliescu nu a fost pregatita decat pentru o reforma de tip perestroikist care nu reclama modificarea profunda a cadrelor gandirii, un nou limbaj politic sau o viziune autentic democratica, asa cum s-a intamplat in tari precum Cehia, Ungaria si Polonia, ci doar o ajustare superficiala. De cealalta parte, valorile la care a recurs opozitia politica, si anume democratia adevarata, patriotismul luminat sau valorificarea traditiilor europene ale istoriei nationale, nu au putut fi traduse pe intelesul si in limbajul multimilor, ramanand fie simple vorbe fara continut, fie teme de ingrijorare, daca nu chiar de spaima. Mesajul tineretului, al intelectualilor neinregimentati politic si al partidelor istorice s-a situat din start si a ramas pana la evenimentele din 13-15 iunie 1990 sub semnul disperarii, al imposibilitatii tragice de a comunica cu poporul-turma si de a-l trezi. (...)
Noile elite frontiste au investit toata priceperea pentru a controla, neconditionat, poporul-turma. Pe aceasta falie politica si de mentalitate, s-a construit Romania postdecembrista. Salvand structurile comuniste, regimul a blocat pentru o perioada lunga de timp elaborarea proiectului de modernizare a societatii romanesti. In aceste conditii, nici macar perceperea corecta a procesului de demodernizare a Romaniei in anii regimului comunist nu a fost constientizata. In consecinta, modernizarea reala va debuta abia peste cativa ani nu atat ca urmare a trezirii societatii romanesti, cat a presiunii externe care a obligat regimul de la Bucuresti sa ia act de profunda modificare a ritmului si substantei istoriei, dupa prabusirea sistemului comunist. Faptul ca regimul neoconservator instituit de FSN in numele aparatului comunist nu a elaborat un proiect modern si democratic este probat, printre altele, de aceea ca numai dupa prabusirea URSS, in decembrie 1991, regimul s-a decis sa abandoneze partial dilemele geo-strategice si sa se orienteze spre Occident. Decizie luata, fara entuziasm, cu prudenta si infinite ezitari. Daca la aceasta adaugam dilemele oficialilor frontisti fata de puciul de la Moscova din august 1991 ori negocierea unui tratat politic de tip vasalic care infeuda din nou Romania catre URSS, avem imaginea clara a unui regim supus integral fluctuatiilor scenei politice internationale, fara timona si fara orizont. Romania era singura tara dintre cele captive care a acceptat, benevol, amputarea independentei prin tratatul negociat cu Kremlinul. Si, daca evenimentele au evoluat intr-o directie imprevizibila si nedorita de liderii frontisti - prabusirea proiectului reformist al lui Gorbaciov si curand a URSS -, nu ei au fost cei care au cazut in balanta istoriei, ci evolutia evenimentelor din Est i-a obligat sa se replieze din mers. Fara proiecte clare si curajoase, fara convingeri democratice ferme si complet lipsiti de viziune, titularii noii Puteri din Romania au fost serviti de imprejurarile istorice adesea cu un "noroc" de-a dreptul "romanesc" (Mircea Vulcanescu).
Dupa infrangerea dureroasa a opozitiei cu prilejul alegerilor de la 20 mai 1990, Romania nemasificata si nesupusa zeului FSN mai respira, anemic, prin vocea Pietei Universitatii. De peste doua luni, Piata era tribuna ideilor curajoase, a protestului disperat si spatiu simbolic, liber de neocomunism. Poporul-turma fusese pus pe "linie", partidele istorice umilite, disidentii maculati, "linistea" vegetala regasita. Atatea umilinte si atatea lasitati (Emil Cioran) nu puteau ramane fara consecinte. Va fi avand dreptate ilustrul ganditor: "Poporul reprezinta o invitatie la despotism. El isi indura suferintele, cateodata le cauta, iar, daca se revolta impotriva lor, e doar ca sa se indrepte spre altele noi. Revolutia fiind singurul sau lux, se deda exceselor ei nu atat ca sa traga foloase, cat pentru a putea, la randu-i, sa-si umileasca stapanii; e un drept ce-l consoleaza pentru obidele de zi cu zi, pe care-l pierde insa de indata ce sunt abolite privilegiile anarhice".

"Legitimistii"

Poporul cumintit o data cu abolirea "privilegiilor anarhice", linistit, asadar, redus la starea de turma, mai era agresat in impacarea lui solemna cu destinul care luase forma FSN si a lui Ion Iliescu de grupul de protestatari ce a perseverat, desi deznadajduit, sa ocupe "spatiul pur" al "zonei libere de neocomunism" din Piata Universitatii. Multa vreme oficialii au scontat pe eficienta diversiunilor, a oboselii participantilor si a abandonului. Un mic grup de "golani" a perseverat sa acuze regimul de fals si frauda morala, iar poporul, de indiferenta, continuand sa ramana in spatiul din Piata Universitatii. S-au purtat chiar tratative privind o eventuala eliberare a pietei, niciodata finalizate. Argumentul decisiv invocat de oficiali era acela ca revolta tinerilor a devenit fara obiect, in conditiile in care Puterea a fost practic plebiscitata. Regimul lui Ion Iliescu nu trebuia sa recurga, exclusiv, la legitimarea prin revolutia din decembrie 1989, ci, iata, mai nou, la datele scrutinului. Acesta dobandise toate temeiurile legalitatii, avand la indemana practic orice mijloc pentru a-si face respectat statutul. Prin rezultatul alegerilor de la 20 mai, revolutia era abolita, iar contestatiile deveneau ilegale. Revolutionarii din jurul lui Ion Iliescu se metamorfozau in legitimisti. Noii lideri se puteau acum anonimiza in temeiul legii abstracte si a puterii care le fusese conferita prin vot. FSN mai avea un singur inamic nesupus, pentru ca puterea lui sa fie totala si deplin legitima: cele cateva sute de manifestanti din Piata Universitatii. Deocamdata nu mai aveau nici o problema importanta de reglat cu vechii loialisti ai trecutului ignorat sau interzis, adica reprezentantii partidelor istorice. Soarta acestor partide parea definitiv pecetluita, in conditiile in care FSN se comporta ca "forta unica conducatoare".
Piata Universitatii a fost ultima reduta menita sa rezolve, deplin, ecuatia legitimitatii noii Puteri. Toate regimurile politice din fostele state captive au avut de gestionat o serioasa problema de legitimitate. Dar in Romania a existat o situatie speciala, decurgand din faptul ca Puterea nu s-a transmis lent, ci prin violenta. Criza de legitimitate a FSN nu a decurs din maniera in care s-a produs transferul Puterii, non-violenta in cazul unor tari precum Ungaria, Cehia sau chiar Bulgaria, ci din deconspirarea tenace de catre opozitia democratica a falsei revolutii. Puterea instalata la Bucuresti in 22 decembrie 1989 nu era legitimata de traditia rezistentei anticomuniste, nici macar de un fapt de disidenta notoriu, iar cu exceptia Doinei Cornea nu propusese nici o personalitate emblematica din rezistenta. Foarte curand, siretlicul ieftin al plasarii Doinei Cornea pe prima pozitie a CFSN va fi deconspirat. Lipsita de legitimitatea pe care, la inceputul actiunii revolutionare, ti-o poate asigura trecutul, nucleul criptocomunist din FSN a investit in revolutia metamorfozata in act fondator. Duplicitatea congenitala a noii structuri de Putere s-a devoalat insa rapid. Nucleul dur din FSN, al carui trecut nomenklaturist devenea tot mai stanjenitor, si-a criptat trecutul si a instigat multimile impotriva partidelor istorice, consolidate intre timp, in cei patruzeci si cinci de ani de falsificare a istoriei. Prin aceasta diversiune, FSN a reglat de o maniera "originala" relatia cu trecutul, lasand cauzasii infanteristi sa-si faca datoria, in vreme ce ei s-au dedicat consolidarii Puterii. In consecinta, sintagma "Ultima solutie, inca o revolutie" nu a fost gratuita, iar cei care au luat-o in serios au fost chiar liderii frontisti, care au depus toate diligentele pentru a glorifica rolul lor in Revolutia din decembrie si a anihila orice atentat la "puritatea" lor genuina. Opozitia va fi, astfel, obligata sa gestioneze o problema extrem de ingrata, si anume aceea de a nega Revolutia si de a acredita ideea loviturii de stat, fie ea chiar si grefata pe revolta sincera si eroica a tinerilor. Dar cine sta in vremuri de cumpana sa nuanteze concepte si intelesuri obscure, atunci cand sentimentul acut al "istoriei inaltatoare", inclus in imaginea publica a revolutiei, era deja un bun comun? Orice revizuire a conceptului mistic si misterios de "revolutie" a fost perceputa ca o limitare a fiintei, ca o negare a calitatilor profunde si a capacitatii de mobilizare exemplara a natiunii. Iar viziunea romaneasca despre revolutie era profund marxista, aceasta fiind perceputa drept o schimbare de sistem si nu doar un simplu transfer de putere.

Complicitatea

Evenimentele din prima jumatate a anului 1990 dezvaluiau proportiile incredibile ale ravagiilor educatiei comuniste, ale duplicitatii si "complexului relei credinte" (Corneliu Coposu). Romania traia plenar o mizantropie generalizata: toata lumea suspecta pe toata lumea. Nefiind doar doctrinara (dedusa, asadar, din principiul luptei de clasa) si existentiala (decurgand din slabiciunea omului in fata organelor atotputernice ale Puterii, fapt care a incurajat invidia, tradarea, ipocrizia, rapacitatea, lasitatea), dar rezultand si din sistemul de repartizare a bunurilor deficitare (fapt care l-a transformat pe om in lup pentru semenul sau), mizantropia s-a prelungit in postcomunism, unul dintre efectele sale cele mai perverse fiind apolitismul si dispretul fata de politica. In chip neasteptat si spectaculos, apolitismul si antipolitica au fost arborate drept blazoane de noblete de catre o buna parte a intelighentiei, gestul acesteia transferandu-se, prin simpatie, si altor cetateni de bun-simt, dar si celor dezinformati ori speriati de cursul imprevizibil al evenimentelor. Duplicitatea FSN cu privire la natura sistemului politic si social pe care intentiona sa-l promoveze, ori la orientarea tarii, in relatiile internationale, nu a fost stangacie, ci o conduita premeditata, avand drept miza deplina acaparare a Puterii, salvarea structurilor comuniste si conspirarea trecutului lor (obsesia dintotdeauna si de oriunde a comunistilor). Astfel, apolitismul paradat a fost unul dintre marile esecuri ale intelighentiei romanesti din anii tranzitiei. El a facilitat structurarea in devalmasie si fara cenzura a clasei politice postdecembriste. Aceasta a preluat, nestingherit, modelul si filosofia celei comuniste, etaland copios rapacitatea, incultura, iresponsabilitatea si lipsa patriotismului. Faptul ca dupa cincisprezece ani de experimente sterile romanii au fost pusi in situatia de a alege intre comunisti rai si mai putin rai este nu doar expresia esecului clasei politice, dar si al intelighentiei romanesti care nu si-a asumat, decat timid si timorat, responsabilitatea pedagogica.
In Romania, ca si in alte spatii intarziate, indiferenta si blazarea au facut ca vechii comunisti sa fie lasati sa acapareze, aproape nestingheriti, Puterea. A fost o complicitate biunivoca, cu feed-back, in care carmuitorii si carmuitii s-au angajat total, fiecare cu zestrea lui. Pe acest fundal psihologic, moral si social, s-a edificat psihoza ca orice lider are ganduri ascunse, ca e manat de carierism si sete neostoita de putere. E o maladie generala in tarile din Est. In Romania ea a fost insa dirijata doar intr-o singura directie, si anume impotriva opozitiei antifeseniste, intrucat aceasta avea dezavantajul de a fi, in buna masura, o necunoscuta, in vreme ce liderii frontisti erau "transparenti" si se identificau cu setul de imagini din decembrie 1989, solid amprentate in memoria colectiva.
Fata cu patrimoniul compus din imagini "clare" ("am vazut cu ochii mei"), nici o solutie alternativa, nici o negatie nu au putut concura, in termeni rezonabili, molohul fesenist. Din viziunea pesimista asupra omului, conceput ca simplu obiect intr-un angrenaj devorator si din mizantropia generalizata, s-a iscat reprezentarea statului intemeiat pe forta si nu pe justitie. Aceasta perceptie perversa a statului drept bunul cel mai de pret care trebuie salvat, cu toate mijloacele, a generat atitudinea binevoitoare, daca nu chiar incurajatoare a multimilor fata de seria mineriadelor care au culminat cu cea din 14-15 iunie 1990 si cu eliminarea tinerilor protestatari din Piata Universitatii. Puterea s-a comportat in aceste imprejurari ca o gasca, devenind complicele vinovat al multimilor.

"Tatucul"

Produs integral al marxismului, locuind constant in interiorul sistemului, chiar daca fusese degradat de la varful ierarhiei comuniste la baza sa, Ion Iliescu s-a exprimat, pe de o parte, pe sine, iar, pe de alta parte, a dat glas viziunii multimilor asupra rostului statului atunci cand a recurs la falanga minereasca impotriva ultimilor sai opozanti. Ion Iliescu era, incepand de la plebiscitul din 20 mai, simbolul "suveranitatii poporului". La virtutile secrete ale acestui simbol a si recurs, ca un bun marxist-leninist ce era, atunci cand a decis sa-si ingenuncheze si sa-si elimine ultimii adversari politici. Nu s-a produs un accident cu acest prilej, ci implinirea viziunii sale "revolutionare", poporul fiind convocat sa salveze statul si sa celebreze increderea in infailibitatea lui, drept raspuns la apelul dramatic lansat de "tatucul" natiunii. Cele doua parti contractante s-au inteles aproape instantaneu. Fiecare dintre parti era pregatita, in felul ei, sa-si asume responsabilitatile: FSN, pentru a-si consolida puterea, iar poporul, pentru a apara "cuceririle revolutiei". Concomitent, populatia a fost supusa unui santaj: caderea lui Ion Iliescu ar echivala cu apocalipsa, adica reintoarcerea la vremurile tulburi, la instabilitate, la fascisti sau, ceea ce era si mai rau, la monarhie. Ecuatia putere - garda pretoriana - popor a functionat in acest palier de complicitati si secrete abil mascate in perioada imediat postdecembrista, pentru a se implini la 13-15 iunie 1990.(...)
La 11 iunie 1990, intre grevistii din Piata Universitatii si autoritati se incheia un acord pentru incetarea grevei foamei, in schimbul promisiunii privind infiintarea unei televiziuni independente, idee care a reprezentat pe parcursul ultimelor luni o constanta a discursului politic antifesenist. O alta grupare a manifestantilor respinge insa acordul, decizand continuarea protestelor. Dar in timp ce, in sediul guvernului, se purtau tratative pe tema incheierii grevei, afara, peste 100 de manifestanti erau respinsi cu brutalitate. In dimineata zilei de 13 iunie, politia intervenea cu violenta in Piata Universitatii, lovind si arestand protestatari. In cursul serii incepeau confruntarile directe dintre politie si tineri. Grupuri mari de manifestanti care depaseau, vizibil, numarul celor prezenti in mod traditional in piata, decid sa ia cu asalt sediul Politiei Capitalei si al Televiziunii Romane. Emisiunea Televiziunii Romane s-a intrerupt, pentru a fi curand reluata cu un apel al lui Ion Iliescu catre populatie. Aceasta era convocata sa apere cladirile publice. Presedintele tuturor romanilor se adresa "fortelor democratice", cerandu-le sa inconjoare si sa protejeze cladirea guvernului. Datorita ecoului modest, la ora 22.00 apelul a fost reluat in termeni mobilizatori, presedintele vorbind acum despre "o lovitura de stat fascista" (?!). Stupoare! Nici la acest nou apel, populatia nu raspunde convingator, doar cateva sute de muncitori inarmati cu bare de fier atacandu-i pe demonstrantii din jurul cladirii Televiziunii Romane. Insa regimul Iliescu avea rezerva sa de cadre si va pune curand la dispozitie batalioane de asalt. Trecusera vremurile cand un simplu gest al lui Ion Iliescu mobiliza zeci de mii de bucuresteni. Presedintele era insa rabdator si a recurs la sprijinul aliatilor sai statornici, minerii. Partenerii se cunosteau din timpul incursiunilor anterioare ale mesagerilor Vaii Jiului. Dar presedintele proaspat plebiscitat avea cunostinte temeinice despre mineri. In anul 1977, ei fusesera pe punctul de a oferi o surpriza de proportii lui Ceausescu, devenind, astfel, un capital simbolic al rezistentei anticomuniste. In plus, imaginea lor publica de oameni hotarati fusese consacrata de mineriadele anterioare. Minerii dobandisera astfel o pozitie privilegiata pe scena evenimentelor postdecembriste, ca actori indispensabili. Iar Ion Iliescu ii cunostea nu doar din experienta personala, dar si din studiul aplicat al metodologiei revolutionare din manualele leniniste. Noua Putere a recurs la complicitatea minerilor in temeiul educatiei, al culturii si cutumelor liderilor sai. In conditiile in care nici alegerile din Duminica Orbului nu-i ingenunchiasera pe opozanti, puterea fesenista a recurs la solutia convocarii militiilor muncitoresti. Legitimitatea mai trebuia sa parcurga o etapa, inainte de a fi totala si definitiva. Aceasta a fost functia istorica a mineriadelor.

Minerii

In dimineata zilei de 14 iunie 1990, in Bucuresti soseau minerii, "pentru a apara democratia". Ion Iliescu va nega mereu chemarea minerilor in Capitala. El miza, ca de obicei, pe "inalta constiinta muncitoreasca" si pe "spontaneitate". "Boturile negre" (formula consacrata de presa franceza) isi incep vanatoarea. In Piata Universitatii din Bucuresti, dupa prima zi de confruntari, in conformitate cu estimarile facute de o echipa a organizatiei Medicins sans Frontieres, erau trei morti. Regimul recidiva cu o specialitate de succes: contramanifestatiile. Apelul la mineri nu a facut decat sa sporeasca violenta. Iar primele impresii in Occident sunt teribile: Romania pare urmarita de o fatalitate tragica ce o impiedica sa-si identifice calea, dupa modelul altor tari din Est, aflate in tranzitie. Puterea de la Bucuresti poarta vina principala, insa nici opozitia nu este straina de esec, ea nestiind sa-i canalizeze pe radicali, nici sa-i convinga pe moderati de necesitatea incheierii conturilor cu neocomunismul lui Iliescu si Petre Roman.
Ghidati de persoane lesne de identificat, minerii s-au indreptat spre puncte fixe, sediul PNTCD fiind integral distrus, iar cel al PNL atacat. Au urmat, la rand, sediile Institutului de Arhitectura si al Universitatii din Bucuresti, acolo unde totul a fost distrus in cale. In a doua zi a confruntarilor, dupa unele estimari, bilantul victimelor era de sapte morti si cateva sute de raniti. Violentele se petrec in plina strada, fara nici un discernamant, sub privirile ingaduitoare ale Politiei. Sunt vizati, cu predilectie, studentii si intelectualii participanti la miting sau numai suspectati pentru aceasta, dupa informatiile date de catre delatori. Au cazut victime si persoane cu accesorii intelectuale (ochelari, de exemplu) ori cetateni care protestau fata de excesele minerilor. Laboratoarele Universitatii si ale Institutului de Arhitectura au fost devastate. Politia a lipsit, cu desavarsire, din locurile cele mai fierbinti ale confruntarilor. Bucurestiul a ajuns sub stapanirea unei gloate primitive. Pe soclul Revolutiei putea sa troneze acum minerul, luminand cu lampasul viitorul tarii. La picioare, stau victimele mineriadei, sugestie pentru un monument al mineriadelor. Scenele de o barbarie fara egal din Capitala Romaniei fac inconjurul planetei. Romania a ajuns din nou in top, debusolata si primitiva. Vor trece ani pana cand, de pe chipul tarii, se vor sterge aceste amintiri si aceste imagini teribile.
Reactiile lumii civilizate nu au intarziat sa se produca. Ele sanctioneaza, fara drept de apel, complicitatea liderilor Puterii de la Bucuresti cu minerii. Orice tentativa din partea autoritatilor de a maslui acest adevar si de a gasi circumstante atenuante este primita cu neincredere totala. Guvernul roman devenea partas la un spectacol degradant, demn de regimurile militare latino-americane. Din decembrie 1989 incepand, nici un alt eveniment nu a provocat o mai vie emotie in lume. Posturile de radio si televiziune din intreaga lume isi intrerup programele pentru a aduce informatii calde cu privire la cele ce se intampla intr-o tara din Barbaricum. Scenele difuzate sunt populate de figuri patibulare, descinse parca din stepele asiatice, intr-un ev mediu intarziat. Mass-media s-a intrecut sa gaseasca etichete si comparatii pentru fenomenul mineresco-fesenist din Romania. Dar Ion Iliescu putea fi linistit si nu va ezita sa o recunoasca. Romania era "pacificata" prin "mijloace specifice" si pusa la picioarele noilor stapani. Nici cea mai mica unda de regret cu privire la cele intamplate nu va razbate din declaratiile lui Ion Iliescu, de-a lungul anilor. Ca si cum mineriada ar fi fost o fatalitate, dedusa din "legitatile" si "necesitatile" viziunii sale marxiste asupra istoriei.
La 15 iunie 1990, Comisia Europeana de la Bruxelles suspenda ratificarea acordului de colaborare economica cu Romania. Aceasta sanctiune plaseaza, automat, Romania, in afara lumii civilizate. Alte sentinte cad, precum o ghilotina. E destul sa vezi cetatenii din Bucuresti, pentru a intelege ca "Revolutia romana, daca a avut loc vreodata, s-a sfarsit". Semne pe rabojul timpului romanesc: un student descrie scene de groaza din zilele invaziei mineresti, dar este infricosat sa-si decline identitatea; Politia este depasita de "boturile negre"; oamenii de pe margine ii aplauda pe mineri; unele femei ii imbratiseaza si ii felicita. Concluzie logica: "Delatiunea a reinceput in Romania". Dar incetase ea vreo clipa?

Umilirea lui Ion Ratiu

(...) In dimineata zilei de 13 iunie 1990, fortele de ordine au "curatat" de manifestanti piata, operand peste o suta de arestari. Dupa-amiaza, Piata a fost reocupata insa de studenti. In ziua urmatoare, minerii, sositi in Capitala, au avut drept tinta, printre altele, casa lui Ion Ratiu, care a fost devastata: "Minerii au intrat peste tot. Au distrus tot ce le-a cazut in mana. In special, bineinteles, tiparnita mea". In Bucuresti circula manifeste in care Ion Ratiu este nominalizat presedinte, in vreme ce Radu Campeanu este prim-ministru, intr-un guvern ce ar rezulta dintr-o lovitura de stat. Radioul si Televiziunea fac cunoscut ca s-au gasit droguri, arme si bombe incendiare in subsolul cladirii PNTCD. Astfel, actiunea de distrugere executata de mineri apare ca o reactie justificata a celor care "vor sa apere revolutia". Strigatul "Revolutia in pericol!" a mobilizat "constiinta muncitoreasca" a minerilor. Formulele evocate nu sunt o gluma. Ion Iliescu va uza de ele in faimosul sau cuvant de multumire adresat minerilor, la finele misiunii lor "spontane".
In oficiosul FSN, cotidianul "Azi", Ion Ratiu este prezentat de "un oarecare Nemoianu", drept camarad "intru Legiune", iar profesorul Iosif Pop il nominalizeaza ca fost membru in Comitetul Central "Petru Maior" (tot legionar). Vanat si bruscat de mineri, Ion Ratiu este "salvat" in cele din urma, de... Dan Iosif (din nou un "salvator" miraculos era la datorie!), pentru a-l conduce la Guvern, in vreme ce minerii il reclamau, drept trofeu, pentru a fi dus la Tg. Jiu. Venerabilul lider taranist marturiseste ca apucase sa-si faca rugaciunea.
In ziua de 16 iunie 1990, in cursul intalnirii cu Ion Iliescu, Ion Ratiu ii reproseaza complicitatea cu actiunile de provocare ale grevistilor din Piata Universitatii, incendierea de catre Politie a autobuzelor, in scopul de a justifica represiunea si asmutirea minerilor impotriva sa. Ion Ratiu ii cere lui Iliescu raspuns la intrebarea: "Cati mineri ati arestat in ziua de 14?" Si aceasta intrucat dintre manifestanti, peste 200 fusesera arestati in ziua de 13 iunie. Drept raspuns, Iliescu "a zambit cu zambetul lui siret".
Versiunea lui Ion Iliescu asupra mineriadei din 14-15 iunie 1990 a ramas neschimbata de-a lungul anilor. El ne ofera, constant, o insiruire de propozitii fara noima si fara argumente solide in care se suprapun amintiri din copilaria lui, despre rebeliunea legionara din ianuarie 1941 si mostre de analiza ideologica, preluate din manualul de istorie al lui Mihail Roller. Pe scurt, manifestatiile din 13 iunie au fost "de esenta fascista", legionara", iar la sediul PNTCD s-au gasit canistre cu benzina, "din care s-au confectionat sticle incendiare". Drept argument, Ion Iliescu evoca o imaginara confirmare din partea lui Corneliu Coposu. Dar niciodata nu s-au confirmat asertiunile partizane ale lui Ion Iliescu. Nici un jurnal serios din lume, nici o agentie de presa nu au acreditat asemenea informatii si interpretari. Citatele lui Ion Iliescu par copiate din lectiile de propaganda din anii tineretii sale revolutionare. Atunci s-a calit otelul... si revolutionarul Ion Iliescu. Iar atitudinea lui din perioada 13-15 iunie 1990 implinea un destin istoric implacabil.

"Umbra lui Ceausescu"

Ion Ratiu si Ion Iliescu: doua viziuni ireconciliabile cu privire la realitatea romaneasca. Represiunea minereasca, teleghidata de specialisti "stilati", a fost salbatica si inutila. Pana si diplomatii francezi au fost molestati. Cine-l mai putea crede pe premierul Petre Roman, atunci cand afirma ca "regimul nu s-a schimbat si va milita pentru democratie"?
Guvernele occidentale si-au exprimat "via dezaprobare" (Roma), ori au denuntat "metodele teroriste de intimidare a opozantilor" (Viena). Dar cea mai aspra decizie este cea a Washingtonului de a suspenda orice ajutor economic si financiar catre Romania, "pana cand procesul democratic nu va fi restaurat". Iar seria dezaprobarilor categorice a continuat. Presedintele polonez Lech Walesa denunta "interventia tragica" a autoritatilor romane, iar presa maghiara compara Piata Universitatii din Bucuresti cu Piata Tienanmen din Beijing. Ziarul polonez "Gazeta" evoca "umbra lui Ceausescu" si prevede in Romania un comunism reformat (exact pe gustul lui Ion Iliescu). "Socata si dezamagita", CEE decide inghetarea procedurilor de adoptare a unor documente de colaborare cu Romania. La sase luni de la rasturnarea lui Nicolae Ceausescu, Romania era din nou izolata pe plan international. Presedintele francez Fran·ois Mitterand, care vizitase Bucurestiul in semn de sustinere a eforturilor de democratizare, apreciaza, la randul sau, ca politica lui Ion Iliescu ii instiga pe romani contra romanilor. La jumatate de an de la euforia "Revolutiei in direct", Romania a pierdut aproape orice credit international, fiind aruncata din nou la periferia imperiului, in zona gri a disputelor strategice si a intelegerilor oculte. The land between lands. Ambitia de a controla totul, de a intimida si de a distruge opozitia - produs emblematic al mentalitatii si educatiei comuniste - a condus Romania in afara zonei de interes a lumii civilizate. Iar sanctiunile vor fi din ce in ce mai inflexibile. Pe tot parcursul primului sau mandat prezidential, Ion Iliescu va fi tratat de lumea libera ca un personaj indoielnic, mai mult tolerat decat asteptat. Si astfel va ramane, in ciuda eforturilor sale disperate de a se justifica.
La Bucuresti, guvernantii erau insa mai siguri pe ei decat oricand. Minerii au mai inscris o pagina de istorie "glorioasa", aparand "revolutia" impotriva "fortelor fasciste burgheze". Si Ion Iliescu si-a consolidat statura de tatuc al natiunii, multumindu-le "calduros" minerilor, pentru gestul lor cetatenesc. Ca in vremurile realismului socialist, minerii au marit productivitatea; de aceasta data cea de bate, nelegiuiri si jafuri. Restul - adica protocolul si indrumarea - a fost asigurat de "specialisti". Astazi stim, cu certitudine, din dezvaluirile facute de catre disidentul rus Vladimir Bukovski, ca Ion Iliescu a instrumentat, personal, mineriada din 14-15 iunie 1990 si le-a multumit in mod expres minerilor pentru isprava. Si inca un amanunt, deloc neglijabil, care rezulta din lectura documentelor moscovite cercetate de Bukovski: obsesia lui Iliescu de a discredita PNTCD, adica singurul partid care se mai opunea marsului "glorios" al FSN catre restauratie si domnia nestingherita a partidului unic.
Dupa plecarea minerilor, Bucurestiul este un oras dezolant. Rompres anunta 5 morti si 487 de raniti. Minerii au purtat cu ei multe amintiri, dar si ecoul dulce al vorbelor presedintelui Iliescu care le-a inoculat, pe langa teama de fascisti, si ura fata de "fortele de dreapta din strainatate", acuzate ca ar fi la originea evenimentelor din Romania. Trebuia sa-i fi vazut pe acesti oameni excitati, urmarindu-i pe cei "care nu le placeau", pentru a intelege ce au trait bucurestenii, pe parcursul celor doua zile. Spre deosebire de Ion Iliescu, ziaristii occidentali cred ca responsabilitatea le apartine celor care "i-au excitat cu false informatii privind evenimentele din Bucuresti".
Cugetari mineresti consemnate de ziaristi, in zilele evenimentelor de la mijlocul lunii iunie: "Ratiu si Campeanu trebuie sa paraseasca tara"; "Vom reveni cand va trebui"; "Cu atat mai bine daca strainii parasesc Romania"; "Noi, romanii, putem face totul". Nimic nu s-a clintit din tezaurul de idei si simtaminte din anii regimului comunist. Cum sa nu le multumeasca Ion Iliescu gardienilor proiectului sau de reabilitare a "nobilelor idealuri" comuniste, tradate de Nicolae Ceausescu? Cursul "natural" al istoriei fusese restabilit prin interventia lui Ion Iliescu. Iar minerii i-au asigurat prin gestul lor suportul popular necesar. De aici si pana la gestul de a-l gratia pe liderul minerilor, Miron Cozma, in ultima zi a mandatului sau prezidential, in anul 2004, nu a fost decat un pas. Este drept, mic pentru Romania, dar mare pentru destinul lui Iliescu. Se inchidea cercul unui destin "exceptional": Ion Iliescu parasea scena istoriei insotit de personajul-simbol care l-a legitimat definitiv in ochii "poporului unic muncitor".

Seninul Petre Roman

Principalele ziare din Franta si-au exprimat nelinistea cu privire la viitorul tarii. Mineriadele au provocat intrebari grave si legitime: cum va functiona democratia intr-o tara in care opozitia este infricosata, ca in vremurile bune ale dictaturii? Si, daca opozitia va castiga alegerile, nu vor reveni minerii? (Intuitie profetica: minerii vor mai fi chemati in septembrie 1991, pentru debarcarea Guvernului Petre Roman, printr-o actiune deja clasica de reglare a conturilor in interiorul Puterii, iar in ianuarie 1999, impotriva guvernului CDR.) Cum se vor reconcilia cei loviti cu cei care au aplaudat? Dar in iunie 1990, premierul Petre Roman nu are nelinisti existentiale. El pare incarnarea certitudinii absolute, consolidata, mai nou, de mineriade. In septembrie 1991, premierul avea sa se convinga ca mineriadele sunt un blestem cu dus-intors. Dar in iunie 1990, destinul parea o jucarie in mana sa si a lui Ion Iliescu. Nimic nu lasa sa se intrevada ca acesta este o imensa necunoscuta. Deocamdata insa, conferinta de presa sustinuta de premier in 15 iunie "apare ca suprarealista": minerii au descins in Bucuresti "spontan" (ca si "emanatii", in zilele revolutiei), iar presa internationala a dovedit lipsa de "profesionalism" in relatarea evenimentelor. E adevarat, reprezentantii presei straine au omis sa-i ceara lui Petre Roman permisiunea de a filma pe viu. Si, final asteptat, "procesul democratic decurge normal in Romania". Prin contributia neprecupetita a minerilor care au reasezat ordinea si au dat noi "intelesuri si virtuti" democratiei.
Minerii pe post de gardieni ai Revolutiei sugereaza asocierea cu vechile militii muncitoresti, create in statele comuniste si metamorfozate in falanga revolutionara. Din aceasta traditie si din aceasta filosofie politica, s-au nutrit si mineriadele din Romania, nasite de FSN si destinate sa induca populatiei spaima "patriei in pericol". In plus, ele au reusit sa provoace solidarizarea oamenilor simpli impotriva reprezentantilor "claselor exploatatoare". Experienta comunista in aceasta materie a fost, rapid, valorificata de catre liderii fesenisti care au reusit, dincolo de corul de proteste, sa-si realizeze obiectivul major, si anume consolidarea la putere, prin delegitimarea opozitiei.
Mineriada din 14-15 iunie 1990 a fost conceputa ca o lovitura in forta, menita sa intimideze pentru o lunga perioada de timp opozitia si sa solidarizeze fortele "progresiste". Toate tarile comuniste se pot "lauda" cu "infaptuiri" ale militiilor muncitoresti. Romania s-a dovedit a fi insa ortodoxa pana la capat, adaptand militiile exigentelor "democratiei originale".
(...) Strans unit, la vremea mineriadelor, de grupul lui Ion Iliescu, premierul Petre Roman s-a grabit sa dea mai multe interviuri presei straine. "Vedeta de cinema" (eticheta ii apartine unui ziarist francez) nu putea rata ocazia de a-si consolida popularitatea. Avea sa-i iasa insa pe dos, dar ce mai conta in fata obsesiei notorietatii! La Antenne 2, el declara, senin si impotriva evidentei, ca guvernul sau "vrea democratie", deplangand, ipocrit, venirea minerilor pe care o pune pe seama apelului populatiei din Bucuresti (?!). Nu este nici prima si nici ultima data cand imaginatia lui Petre Roman sfida bunul simt. Evident, minerii nu au avut nici o legatura cu serviciile secrete. Inutil sa mai adaugam ca si Ion Iliescu era "imaculat" in viziunea adoratorilor sai.
O intrebare insistent formulata in presa occidentala a fost urmatoarea: a apelat Ion Iliescu la mineri pentru ca a fost nesigur pe Armata? Mai degraba a fost un calcul politic premeditat, muncitorii fiind cei investiti sa salveze Revolutia, si nu Armata compromisa prin participarea la represiunile din decembrie 1989. Garzile muncitoresti aveau, in plus, si misiunea de a-i inspaimanta si a-i cuminti pe reprezentantii opozitiei.
In mod demonstrativ, ceremonia de depunere a juramantului de catre presedintele Ion Iliescu a fost boicotata de guvernul SUA. R. Boucher, purtatorul de cuvant al Departamentului de Stat, declara ca acest gest "este un raspuns la evenimentele din ultimele zile" din Romania. Mai ingaduitor, guvernul socialist francez, prin vocea ministrului de Externe, Roland Dumas, isi arata disponibilitatea de a colabora, in continuare, intrucat "Romania trebuie ajutata". Nici o referire insa la guvernul roman.

O ceremonie de mucava

O "ratare sacra". Asa este perceputa ceremonia de investitura a lui Ion Iliescu, de la Ateneul Roman. In istorica sala aurita a domnit "o atmosfera de ratare si de manie". Discursul presedintelui Iliescu - formal si lipsit de fior, rostit intr-o limba de lemn de esenta tare - a intarit impresia generala de penibil. Primul presedinte al Romaniei ales prin vot universal rata sansa intrarii demne in istorie. Au lipsit, in totalitate, din cuvantul sau, orice apel la reconciliere ori cea mai vaga tentativa de a linisti spiritele si de a deplange soarta cetatenilor care au avut de suferit recent, in mineriada. A fost un discurs anost, de apparatcik triumfator. Atat si mai mult nimic. Ambasadorii straini au fost "de gheata", abtinandu-se sa aplaude. Romania intra din nou intr-o perioada de izolare diplomatica, politica si economica. Trecutul masluit era singura certitudine pentru liderii frontisti, in vreme ce viitorul tarii, pe care se pregateau sa-l pastoreasca, o imensa necunoscuta.
Cine are curiozitatea sa compare discursul de investitura a lui V'clav Havel, din ianuarie 1990, cu cel al lui Ion Iliescu, din 20 iunie 1990, are motive serioase de ingrijorare, chiar de tristete. Discursurile celor doi lideri dezvaluie personaje traind in epoci diferite si exprimand conduite si culturi politice total opuse. Nobilul apel la iubire, la solidaritate si intelegere, evocarea ravagiilor morale produse de comunism, drept memento pentru o natiune care trebuia sa-si recladeasca increderea in ea insasi si in Dumnezeu, sunt idei care fac din discursul lui Havel o marturie emblematica despre demnitatea unei natiuni regasite. Despre acest discurs se va mai vorbi si peste un secol. La Bucuresti insa, in istorica sala a Ateneului Roman, troneaza un personaj incarcat de amintiri nomenklaturiste, care recita un discurs anost. Trebuia sa fie botezul Romaniei intr-o noua era. Nu a fost sa fie. Romania rata si in plan simbolic. La Bucuresti avea loc o ceremonie de mucava, formala si gaunoasa, menita parca sa spuna romanilor ca au esuat din nou la ora intalnirii cu istoria.
Desi ales cu 85% din voturi - practic plebiscitat -, Ion Iliescu era un om singur, legitimat sa conduca destinele unei Romanii misterioase, cufundata intr-o atmosfera politica si sociala incarcata. Efectul imediat al acestei investituri, care venea la doar cinci zile dupa mineriada, a fost reintrarea elitelor in regim de disidenta fata de regim. Ceea ce li se intamplase intelectualilor romani, care isi merita acest nume, sub vechiul regim continua sub cel al lui Iliescu. Toate tentativele facute de regimul Iliescu, in anii care au urmat, de a realiza reconcilierea cu intelectualii au esuat. Amintirea lui 13-15 iunie ramane definitiv legata de numele lui Iliescu. Au esuat si incercarile sale de reconciliere cu istoria si cu generatia catacombelor regimului comunist.
La o saptamana dupa evenimentele de la mijlocul lunii iunie nu a fost adusa nici o proba cu privire la complotul "elementelor fasciste" sau implicarea taranistilor, teorie evocata, insistent, de Ion Iliescu si Petre Roman. Iar acuzatia de "legionarism" facuta unor tineri de douazeci de ani este nu doar penibila, dar si intristatoare.
Intrebare: cum a fost posibil ca Politia sa tolereze atacurile din 13 iunie? A primit ordine inalte? Sunt sefii Politiei complici la provocarea din aceasta zi? Curand, dezvaluirea continutului convorbirii inregistrate dintre generalul Chitac si subordonatii sai aflati in Piata Universitatii va spulbera orice urma de indoiala: cel putin incendierea autobuzelor a fost inscenata de oamenii Politiei. Dar "civilii" care i-au ghidat pe mineri la domiciliile liderilor din opozitia democratica cine erau? Sunt prea multe contrafaceri si semne de intrebare ca sa-i absolvi pe oficiali de orice vina. E prea multa minciuna si diversiune in discursul oficial ca sa-i poti crede pe cuvant. La numeroasele intrebari privind geneza mineriadei din iunie 1990, autorii implicati nu au raspuns niciodata. Iar populatia si-a reintrat in matricea apatiei si a dezinteresului pentru adevar.

Cu mainile murdare

Alte comentarii din zilele mineriadei: "Daca Iliescu stia ce se petrece si a organizat represiunea, e grav. Daca nu stia, e la fel de grav, pentru ca in aceste zile decisive pentru tara el n-a controlat nici armata, nici politia, nici minerii, nici pe altii" (un avocat bucurestean). Dupa 15 iunie 1990, Romania era in situatia paradoxala de a avea mai multi cetateni detinuti pentru participarea la manifestatiile din Piata Universitatii decat pentru atrocitatile comise impotriva disidentilor romani din vremea regimului Ceausescu. Inchisorile din Romania nu detineau nici un "terorist" din vremea "revolutiei in direct", dar aveau numeroase victime ale mineriadei.
Mineriada din 14-15 iunie 1990 a fost "o operatiune impotriva constiintei", declara Gabriel Liiceanu. Scriitorul, amenintat in zilele mineriadei cu linsajul, identifica trei elemente de provocare in discursul rostit la Televiziunea Romana de Ion Iliescu, in ziua de 13 iunie: ideea "rebeliunii legionare", chemarea "oamenilor de bine" (sintagma consacrata de frontisti si impusa ulterior in discursul lor politic) pentru a-i denunta pe opozanti (reabilitarea delatiunii) si evocarea formulei fasciste in scopul de a spori nivelul de combativitate a populatiei. Acuzatiile grave - niciodata dovedite - aduse intelectualilor de catre presa fesensita probeaza gradul de iresponsabilitate a guvernantilor si obsesia discordiei, de la a carei traditie se revendicau principalii lideri frontisti. Iar atacurile presei aservite, in frunte cu ziarele "Adevarul" si "Azi", dar nu numai, reprezinta o pagina trista a istoriei presei romanesti.
"Nici Ceausescu nu ar fi indraznit!", conchide scriitorul Octavian Paler. La doar sase luni de la evenimentele din decembrie, romanii realizeaza "ca e mai usor sa suprimi un dictator decat o dictatura". Romania a trait, in zilele de la mijlocul lui iunie 1990, o atmosfera politica asemanatoare primilor ani ai nazismului. Guvernul si-a justificat pozitia recurgand la argumentul legitimitatii conferit de scrutinul electoral. Dar poate legalitatea "sa faca legale ilegalitatile?" Si in virtutea carui drept o parte a populatiei a fost asmutita impotriva altei parti?
Stupoare! - acesta este cuvantul de ordine pe care-l regasim in comentariile presei occidentale. Cum a fost posibil ca intr-o singura zi minerii sa devina militieni, pentru a discredita Revolutia romana?
Scene imortalizate in Capitala Romaniei, la mijlocul lui iunie 1990: o femeie cu un copil in brate traverseaza Piata Universitatii, "iar un grup de cinci mineri o lovesc cu ura". Altul loveste copilul. In multime, "nimeni nu misca". Indiferenta lasa sau complicitate vinovata?! O alta femeie protesteaza timid, insa este repede izbita la pamant. Tineri imbracati in geansi sau purtand ochelari sunt loviti fara mila. Planeaza, pur si simplu, suspiciunea de a fi intelectual. Minerii controleaza masinile si verifica documentele trecatorilor, "sub privirile politistilor, imobili si complici". Multimea de pe margine aplauda linsajul. Multimea iubeste suferinta. Sancta simplicitas! (...)
Ion Iliescu nu a vorbit niciodata despre mineriada din iunie, ci despre rebeliunea tinerilor din Piata Universitatii. Asa a invatat el la cursul scurt de istorie a romanilor, al lui Mihail Roller, la cursurile ample de pe santierele "frontului ideologic", ori la cele cu totul speciale din URSS. Din aceasta experienta, a asimilat adevarul neprecupetit ca rolurile pot fi, lesne, inversate (istoria suporta, nu-i asa?), iar concluziile ajustate "ratiunii" comenzii politice. Nu conteaza ce s-a intamplat in realitate, conteaza cine scrie istoria!
Alte exemple din cugetarea revolutionara a lui Ion Iliescu: cocteilurile Molotov au fost aruncate spre sediul Politiei Capitalei "de o mana profesionista". In acest moment, Ion Iliescu rosteste, involuntar, un adevar, insa omite un amanunt semnificativ, anume ca "profesionistii" (in fapt, provocatorii) erau in tabara politiei si nu a tinerilor protestatari. Intrebat de ce trupele au ramas in cazarma atunci cand pe strazile Bucurestiului se purta un adevarat razboi civil, ministrul Apararii, V.A. Stanculescu, raspunde detasat si surazator: "Nu e sarcina Armatei sa mentina ordinea in Bucuresti". Minerii mobilizati "spontan" au gasit la Petrosani garniturile de tren deja pregatite sa-i aduca la Bucuresti. Aici, ei au fost asteptati de un comisar militar, deplasandu-se in ordine si fiind ghidati de o persoana in civil, purtand o banderola alba.
Dupa mineriada, un diplomat occidental face radiografia situatiei din Romania: "Nu mai exista opozitie, nici Partidul Comunist, nici FSN. Luptele pentru Putere se duc direct in sanul executivului. Aceasta seamana cu o infruntare intre personaje si forte care au strategii diferite si care-si aplica lovituri ucigatoare unii altora".
Au existat si obscure ratiuni de stat, o criza in interiorul Puterii, reglata ori camuflata de mineriada? Totul este posibil in tara tuturor posibilitatilor. Din conduita afisata de autoritati in perioada imediat urmatoare, nu se poate inca deduce existenta unei crize de proportii la varful Puterii. Dar in spatele usilor inchise au putut sa mocneasca divergente profunde, pe fondul reasezarii structurilor de putere si al reactivarii disputelor pentru intaietate, in noile conditii de dupa alegeri. Mineriada din 14-15 iunie 1990 poate sa exprime si o criza profunda a regimului, fireasca in conditiile fluiditatii evenimentelor si a dificultatilor de a valorifica victoria uriasa obtinuta la alegerile din 20 mai. Despartirile spectaculoase din anul care a urmat si iesirea din scena a unor personaje promitatoare sunt fapte ce par sa dezvaluie ca, dupa 20 mai 1990, Puterea plebiscitata de la Bucuresti a traversat o criza de proportii, tradusa, pentru inceput, intr-o noua mineriada.
"Aveti incredere in noi!" - exclama, disperat, Petre Roman, adica premierul proaspat reinscaunat, care nu si-a asumat nici o responsabilitate cu privire la evenimentele din 13-15 iunie. Dar cine mai putea sa investeasca incredere intr-un regim "cu mainile murdare" si intr-un presedinte asupra caruia planeaza acuzatii grave de complicitate la evenimente criminale, dar si de incapacitate: "Ne intrebam daca in fata unei crize serioase el va fi un om de stat. Acum stim ca el nu este". Sentinta apartine unui expert occidental. Pe plaiurile mioritice, insa, Ion Iliescu trecea in ochii multora, si asa a ramas pana astazi, drept singurul om de stat din perioada postdecembrista. Inca o mostra de izolare si o marturie privind deficitul perspectivei politice autohtone. Din intreg spatiul european, doar in Romania un personaj "cu mainile murdare" poate trece drept "om de stat". "Saraca Romanie!" Suntem departe de atmosfera de dupa 22 decembrie 1989, "cand tensiunea era vie si discursurile politice se faceau cu voce inalta, in strada, in restaurante si in uzine. Era nou, era reconfortant. S-a terminat. Bucurestiul a redevenit cenusiu". Insa cenusie redevenea nu doar viata politica romaneasca, dar si existenta cotidiana. Pentru o buna bucata de timp, cenusiul va fi culoarea emblematica a Romaniei. Nu intamplator, presedintele Televiziunii Romane, Razvan Theodorescu, fost disident de opereta, facea pe stil nou teoria gris-urilor, in slujba noilor sai stapani si cu o voluptate dezarmanta. Nici nu banuia cat adevar era in cuvintele lui.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...