28 februarie 1945, demisia generalului Radescu

Ceea ce urmeaza este o scurta relatare a experientei mele personale, mai intai ca sef al Statului Major al Armatei Romane de la 13 octombrie la 7 decembrie 1944 si, in continuare, ca prim ministru si ministru de interne de la 7 decembrie al ...

Share

Rl online 0 comentarii

18.02.2006 - 00:00
Ceea ce urmeaza este o scurta relatare a experientei mele personale, mai intai ca sef al Statului Major al Armatei Romane de la 13 octombrie la 7 decembrie 1944 si, in continuare, ca prim ministru si ministru de interne de la 7 decembrie al aceluiasi an pana la 28 februarie 1945. In cursul primei conferinte avute ca sef de Stat Major general cu personalul militar sovietic al Comisiei Interaliate de Control mi-am dat seama ca Guvernul sovietic n-are cea mai mica intentie de a respecta clauzele Armistitiului, nici de a castiga prietenia poporului roman. Toate eforturile sale, din contra, urmareau sa subjuge Romania.
Eu nu acceptam sa fiu seful Statului Major decat la cererea staruitoare adresata de misiunea militara sovietica generalului Sanatescu, care era in acea vreme seful Guvernului Roman. Banuiam adevaratele ratiuni a celor facute care, la inceput, m-au redat "persona grata" in ochii misiunii militare sovietice. Cateva din cererile excesive ale autoritatilor s-au izbit de refuzul generalului Mihail, seful Statului Major, in curs de a fi inlocuit. Rusii cunosteau opozitia pe care o facusem dominatiei Germaniei in Romania si ostilitatea mea la razboiul contra Uniunii Sovietice - razboi in care generalul Antonescu antrenase tara. S-a conchis ca aveam tendinte comuniste.
Oricum, atitudinea mea a fost foarte limpede de la primul meu contact cu autoritatile sovietice. Acestea din urma intelesesera ca ele se izbeau din partea mea de o rezistenta inca mai determinata decat aceea a generalului Mihail. Nu putea fi altfel pentru ca oarecari cereri sovietice erau facute in dispretul complet al clauzelor Armistitiului si ca ele ar fi dus, daca s-ar fi admis, la suprimarea, practic, a armatei romane. In termenii Armistitiului, Romania se angajase a trimite pe front douasprezece divizii, sa lupte impotriva Germaniei, dar nici o clauza nu autoriza comandamentul sovietic din Romania sa dizolve fortele romane stationate in interior. O alta pretentie sovietica pe care n-o puteam accepta era de a organiza armata romana dupa modelul rus. O astfel de transformare era tehnic imposibila cat esentialul armatei era deplin angajat in operatiunile frontului.
Evident, opozitia mea nu dadea deloc rezultate tangibile. In ciuda protestelor mele, autoritatile militare sovietice au procedat la dizolvarea fortelor militare romane din interior, nelasand sa ramana decat trei divizii scheletice de trei mii de oameni fiecare. De atunci mi-am atras ostilitatea permanenta a Guvernului sovietic, nu numai pentru ca m-am opus la aceste cereri particulare, dar si pentru greseala lui de judecata in ce ma priveste: el (comandamentul sovietic) descoperea ca nu eram deloc gata sa servesc interese straine de cele ale tarii mele.
Dupa ce generalul Sanatescu si-a dat demisia si am fost insarcinat de Lege sa formez noul cabinet, la 4 decembrie 1944, misiunea sovietica se gasea stingherita; cum sa se opuna alegerii persoanei mele ca sef al Guvernului dupa ce a trecut atat de putin timp mai inainte de a fi insistat sa fiu numit sef al Statului Major?
Micul partid comunist roman se gasea intr-o incurcatura analoga. Dupa evenimentul de la 23 august, cand Romania rupsese (legaturile) cu Germania, comitetul central al partidului comunist, in cursul unei intrevederi cu Emil Bodnaras (Bodnarciuk) sosit din Uniunea Sovietica de la sfarsitul lui august, imi facuse oferta de a lua comanda a o suta de mii de oameni ai militiei comuniste.
Intrevederea s-a incheiat printr-un refuz foarte net: nucleul acestor trupe de soc era compus din cateva mii de muncitori carora partidul comunist le distribuise arme, la inceputul lichidarii regimului Antonescu, la 22 august 1944, in vederea constituirii unei forte armate auxiliare care sa fie utilizata contra germanilor in caz de nevoie. Dar, in timp ce partizanii altor partide politice erau constransi a-si inapoia armele, odata cu expulzarea germanilor, comunistii, din partea lor, s-au abtinut sa participe la lupta contra germanilor si au primit, din partea comandamentului sovietic, autorizatia de a-si pastra armele. Mai mult, odata ce Armata Rosie se instalase in Romania, aceste unitati de comunisti inarmati au primit noi arme sovietice, apoi au fost antrenate de instructori rusi si, sub numele de "aparare patriotica", au format curand o retea care acoperea intreaga tara.
Cum refuzul meu de a accepta conducerea trupelor de soc comuniste si atitudinea mea ca sef de Stat Major general nu fusesera uitate, pe cand consultam diferitele partide in vederea formarii unui guvern democratic, Ana Pauker, unul din cei trei conducatori ai partidului comunist roman si cetatean sovietic, mi-a spus pe fata: "Noi nu vrem un guvern Radescu!" Dar partidul comunist schimba macazul indata ce afla ca eram gata sa supun Regelui lista ministrilor unui cabinet in afara partidelor. Cand, la dorinta Regelui - care fusese sondat din partea partidului comunist am reluat legatura cu conducatorii comunisti, acestia din urma au acceptat nu numai sa faca parte dintr-un cabinet sub presedintia mea, dar sa si participe la conditiile care trebuiau sa fie baza colaborarii noastre. Aceste conditii erau in special suprimarea militiei armate comuniste si amanarea reformei agrare pana la inapoierea luptatorilor de pe front, pentru ca drepturile lor la pamant sa fie respectate.

Ultimul premier liber
La 7 decembrie 1944, un cabinet de coalitie pe care-l conduceam depunea juramantul. In noul guvern circa trei cincimi din posturi erau ocupate de catre Partidul National Taranesc si Partidul National Liberal. Aceste doua partide obtinusera peste 60% din voturi in toate alegerile de dinainte de razboi si, dupa toate indicatiile care puteau fi culese, ele aveau inca sustinerea unei majoritati zdrobitoare a populatiei. Celelalte doua cincimi ramase erau atribuite membrilor de grupari politice mai putin importante, apartinand asa-numitului "Front National Democrat" (Comunist, Social-Democrat, Frontul Muncitorilor...).
Primul-ministru care nu era afiliat la nici unul si detinea deci o pozitie de neutralitate in sanul cabinetului, lua egal in sarcina pozitia-cheie de ministru de interne. In precedentul cabinet de coalitie acest post era detinut de un reprezentant al celui mai puternic partid din tara, Partidul National Taranesc.
Mi-am dat seama foarte repede, la presedintia guvernului, cum comunistii n-aveau intentia de a respecta conditiile pe baza carora se formase cabinetul. Ei nu urmareau decat un singur scop: sa prepare terenul pentru un guvern exclusiv controlat de ei. Totusi, doritor de-a face tot ce era in puterea mea de a ajunge la colaborarea efectiva a tuturor partidelor reprezentate in cabinet, imi impuneam cea mai mare rabdare. Ma straduiam sa indepartez prin mijloace de conciliere numeroasele dificultati pe care membrii comunisti ai guvernului - actionand la instigatia evidenta a rusilor - le nascoceau in fiecare clipa.
Pe timpul perioadei extrem de incercate in care am fost sef al guvernului, perioada care a durat trei luni, trupele sovietice s-au dedat jafului si ucideau oameni la intamplare. In fiecare dimineata eram obisnuit sa primesc rapoarte asupra jafurilor si asasinatelor petrecute in timpul ultimelor 24 de ore. Nici membrii sovietici ai Comisiei Aliate de Control, nici reprezentantii diplomatici sovietici n-au luat in considerare serioasa numeroasele mele plangeri; prea departe de a lua masuri pentru a pune capat terorii exercitate de trupele sovietice, aceleasi autoritati ruse pretindeau ca ministrul de interne sa ordone executia oricarui roman care indraznea sa se apere cand era atacat de soldatii rusi.
Paralel cu aceasta teroare, membrii comunisti ai guvernului organizau, sub ochii binevoitori ai autoritatii sovietice, bande de derbedei care conduceau ei insisi atacurile si incursiunile asupra prefecturilor si primariilor. Aceste incursiuni au fost intensificate indata ce cabinetul anuntase, ca urmare a unei decizii luate cu majoritate de voturi, intentia sa de a organiza, la o data apropiata, alegeri locale ca sa puna in fruntea judetelor, oraselor si satelor administratori liber alesi de popor. In cateva cazuri, aceste incursiuni au avut succes: functionarii legali numiti au fost inlocuiti de comunisti numiti de organizatorii incursiunii. In alte cazuri, autoritatile locale au putut rezista si respinge aceste atacuri de strada. In alte cazuri insa, ca la Constanta de exemplu, unde bandele comuniste pusesera mana pe prefectura si "numira" un nou prefect, trupele sovietice au impiedicat armata romana si politia sa salveze respectarea legii. Mitraliere au fost plasate in jurul cazarmilor lor si comandamentul sovietic local a dat ordine pentru ca trupele si fortele de politie romane sa fie consemnate.
De fiecare data cand luasem masuri pentru a redresa situatia eram convocat la comisia de control sovietica si, acolo, in cursul unor sedinte care tineau uneori pana la sapte ore fara intrerupere eram acuzat ca nu permit "poporului" sa se manifeste liber - poporul fiind, bineinteles, bandele armate de comunisti care raspandeau anarhia in intreaga tara. Eu le raspundeam ca aveam datoria, fata de tara mea si fata de insusi inaltul comandament sovietic, sa mentin ordinea. Ii intrebam in riposta ce ar face guvernul sovietic daca asemenea incalcari ale ordinii publice si violari ale legii ar surveni in Rusia. Obiectiunile mele nu primira niciodata raspuns. Mi s-a dat totusi unul cand il rugasem pe reprezentantul diplomatic rus, d. Pavlov, sa exercite o influenta moderatoare asupra comunistilor. El mi-a declarat ca "e vorba de afaceri interioare in care el nu putea interveni".

Abuzuri si presiuni
Toate aceste incercari deliberate de a provoca anarhia au avut loc in timpul primelor doua luni a administratiei mele, pe vremea cand autoritatile sovietice ezitau inca sa se opuna deschis guvernului si sa descopere ce aveau cu adevarat in cap. Ele n-au putut, orice ar fi, sa gaseasca o ratiune fatisa de a ma inlatura si de a inlatura pe membrii guvernului care nu erau comunisti deloc; guvernul meu era foarte atent sa execute scrupulos obligatiile acordului de Armistitiu. D-l Visinski, vicecomisar al afacerilor straine al Uniunii Sovietice, el insusi a trebuit sa admita in cursul unei intrevederi pe care am avut-o cu el la inceputul lui februarie 1945, ca el n-avea a se plange si ca toate angajamentele luate fusesera loial implinite. El a recunoscut din nou acest fapt intr-un discurs public pe care l-a tinut in ajunul plecarii sale din Bucuresti la 6 februarie 1945. In realitate, loialitatea era unilaterala, autoritatile sovietice agravau in fiecare zi pretentiile lor si impovarau Romania cu noi obligatii care n-aveau nici o baza in tratatul de Armistitiu.
Dar rezistenta pe care, cu sprijinul majoritatii cabinetului, o opuneam incalcarilor si abuzurilor intareau curajul populatiei si mareau aversiunea sa impotriva propagandei comuniste. Prezenta mea in fruntea guvernului a carei majoritate nu era comunista devenea din ce in ce mai nedorita in ochii sefilor comunisti. Incidentele se multiplicara: incursiuni impotriva autoritatilor publice, agresiuni armate contra muncitorilor care fortau spre alegerea libera a comitetelor sindicale, refuzuri din partea sindicatelor, dominate de comunisti, de a imprima ziare ale Partidului National Taranesc si ale Partidului National Liberal, atacuri cu mana armata contra membrilor celor doua partide istorice. In ansamblu totusi, puternic sustinut de opinia publica, ajunsesem a domina situatia, chiar daca amenintarea comunista nu inceta a creste, impreuna cu presiunea autoritatilor sovietice. Efectivele armatei si ale politiei fusesera reduse sub strictul minim.
Succesul relativ al acestei lupte pentru a mentine ordinea, pe de o parte, si publicarea comunicatului de la Yalta, pe de alta, comunicat prevazand consultatii si actiuni comune ale Uniunii Sovietice, Statelor Unite si Marii Britanii in vederea instaurarii in tarile satelite a unor guverne provizorii reprezentative, au avut drept consecinta imediata intensificarea activitatii comuniste pentru a rasturna guvernul.
Pe 16 ianuarie 1945, la intoarcerea de la Moscova unde se dusese sub pretextul de a regla oarecari chestiuni feroviare, Gheorghiu-Dej, ministru al comunicatiilor si secretar general al partidului comunist, a dat partidului sau si micilor grupuri asociate in Frontul National Democratic instructiunile urmatoare:
I. A intreprinde o actiune avand scopul de a provoca caderea guvernului Radescu si formarea unui cabinet compus numai din reprezentanti ai Frontului National Democrat;
II. A elimina din viata publica pe dl Iuliu Maniu, presedinte al Partidului National Taranesc;
III. A incepe agitatia pentru o impartire imediata a terenurilor.
In perioada anterioara comunicatului de la Yalta si inainte ca eu sa fi exprimat, intr-o sedinta a cabinetului, rezolutia mea de a organiza alegeri parlamentare libere (de care comunistii aveau motive sa se teama din cauza impopularitatii lor), obiectivele desemnate de Dej nu au fost urmate decat ca elemente principiale. Incepand din a doua saptamana din februarie, comunistii au declarat franc razboi guvernului. Peste actele de violenta impotriva administratiilor locale, partidul comunist a obtinut printr-un ordin direct al autoritatilor sovietice suprimarea ultimului ziar al opozitiei. In presa si reuniunile publice, violente atacuri au fost lansate impotriva mea si a ministrilor liberali si national-taranisti de catre propriii lor colegi de cabinet, comunisti sau afiliati partidului. Toti membrii cabinetului si sefii partidelor democratice care nu pareau deloc dispusi a se inclina comunistilor au fost denuntati ca "reactionari" si chiar ca "fascisti". In contradictie cu afirmatiile publice facute prin portavoci-le autorizate de guvernul sovietic, am fost acuzat de sabotarea executarii clauzelor Armistitiului. Subsecretarii de stat comunisti i-au atacat pe functionarii necomunisti ai departamentelor lor. Cand ei erau rugati sa renunte la functiile lor, ei refuzau, preferand sa ramana in sanul cabinetului si sa creeze prin activitatea lor o situatie "anarhica" exploatata in continuare ca pretext pentru o interventie sovietica. Cand, pentru a pune capat acestor masinatiuni, am obtinut un decret suprimand mai multe subsecretariate, acestea au continuat, de la cartierul general al partidului comunist, sa trimita autoritatilor locale ordine provocatoare de acte de rebeliune impotriva guvernului. A fost cazul lui Teohari Georgescu, fost subsecretar de stat la Interne. Taranii erau impinsi sa-si insuseasca pamanturile fara cea mai mica procedura legala si in dispretul drepturilor si revendicarilor soldatilor ce luptau pe front.
In absenta oricarui ziar independent care sa vrea sa-mi tipareasca declaratiile, a trebuit sa recurg la o reuniune publica, pe 11 februarie 1945, si la o emisiune radiofonica, pe 12, pentru a raspunde acuzatiilor infamante aduse guvernului prin presa controlata de comunisti. In aceste ocazii opinia publica se arata de partea celor care rezistau tentativelor comuniste de a pune mana pe putere prin violenta. La ordinul comunistilor, ziarele nu-mi mentionau discursurile, in timp ce "Crai nou", ziarul Armatei Rosii publicat in Romania la Bucuresti, pana atunci rezervat cu privire la problemele interioare romane, lua deschis pozitie contra guvernului si se alatura de partea celor care il atacau. Articolele cele mai infamante ale presei comuniste erau reproduse, in intregime, prin emisiunile in limba romana de Radio Moscova.
Se putea usor deduce ca atacurile violente contra sefului guvernului roman si contra liderilor Partidelor National Taranesc si National Liberal emanau de la Guvernul sovietic.

Gloante sovietice
Culmea acestei campanii a fost "demonstratia maselor" organizata la 24 februarie 1945 in principalele orase in vederea demisionarii cabinetului sub presiunea strazii.
Ca ministru de interne am dat ordin ca aceste demonstratii sa se poata desfasura fara cea mai mica piedica din partea autoritatilor. In Bucuresti cateva mii de manifestanti, recrutati mai ales prin constrangere dintre muncitorii din fabrici si activistii sindicatelor, manifestau toata ziua pe strazile principale pentru a provoca incidente. Trebuiau victime pentru a justifica o interventie sovietica. Dar chiar gloantele trase de agentii comunisti in Palatul Regal, presedintia Consiliului (de ministri) si Prefectura politiei nu i-au facut pe soldatii care le pazeau sa se foloseasca de arme.
Cand seara actiunea ameninta sa se incheie fara sa dea rezultate, cei care se numisera insisi reprezentanti ai "poporului" au recurs la o metoda tipic comunista: ei au ucis opt din propriii lor manifestanti pentru a fi socotit "asasin al poporului". In aceeasi seara aveam proba acestui plan cerand autopsia victimelor. Concluziile autopsiei au fost concludente: toate gloantele extrase din cadavre erau de fabricatie si calibru sovietice.
Nici politia romana, nici armata n-aveau asemenea munitii, in timp ce "Apararea patriotica", adica militia comunista, era prevazuta cu arme si munitii sovietice. Aduceam acest fapt la cunostinta lumii intregi intr-o relatare a incidentelor pe care o facusem la Radio in noaptea de 24 februarie. Pana azi aceasta relatare n-a fost dezmintita din nici o parte.
Dimineata urmatoare, ziarele comuniste ma tratau de "criminal", de "calau" si cereau sa fiu trimis in fata plutonului de executie. Aceste articole care incitau la moarte au fost ca de obicei reproduse in emisiunea romana a postului Radio-Moscova. In acelasi timp reprezentantii sovietici ai Comisiei de Control asa-zisa Aliata luau direct controlul postului de radio roman pentru a ma impiedica sa vorbesc din nou.

Sfarsit previzibil
La 21 februarie 1945, dl. Visinski sosea in Bucuresti. El s-a dus imediat la Palatul Regal si, in timp ce tancuri si camioane incarcate cu soldati rusi patrulau in fata Palatului, a adresat Regelui un ultimatum: de a demite guvernul pe care-l prezidam si a incredinta lui Petru Groza misiunea de a forma un nou cabinet in care posturile cele mai importante sa fie date comunistilor si afiliatilor lor.
In acelasi moment, comandamentul sovietic proceda la ocuparea cartierului general al Statului Major Roman si a altor edificii guvernamentale. Trupele romane, cu exceptia celor de pe front, au fost dezarmate, la fel ca si o parte din jandarmerie.
Cerand demisia guvernului, dl Visinski mi-aducea urmatoarele acuzatii:
1. Nu mentinusem ordinea publica
2. Impiedicasem poporul sa-si exprime vointa si ordonasem armatei si politiei de a trage in multimile "pacifice".
3. Am pregatit un complot contra Armatei Rosii si, in aceasta intentie, trupele romane, ridicate la 70.000 de oameni, erau concentrate in Capitala.
Aceste acuzatii nu au fundament. In ce priveste esecul meu de-a mentine ordinea publica, am aratat deja ca autoritatile sovietice au facut tot ce era in puterea lor de a ma impiedica sa reusesc.
Ele au redus mai intai efectivele armatei si politiei romane sub minimum necesar; au inarmat militia comunista si au sustinut-o constant. Au sustinut agresiunile comuniste contra autoritatilor publice; au instruit partidul comunist roman subordonat Moscovei de a se opune alegerilor libere si a raspandi anarhia.
Am raspuns la a doua acuzatie. In ce priveste a treia, e de ajuns a aminti din nou ca, urmare a masurilor impuse de comandantul sovietic, nu se lasase Romaniei in februarie 1945 decat o armata interioara de trei divizii din 3000 de oameni fiecare, o treime stationata in Capitala. In acelasi moment mai multe divizii sovietice cu echipament modern se gaseau in interior si in vecinatatea imediata de Bucuresti.

Q

Cum mecanismul de consultare mutuala si de actiune comune prevazut la Yalta nu functiona, Regele n-a avut alta alegere decat de a ceda fortei. In consecinta, eu mi-am dat demisia la 28 februarie 1945. Scopul urmarit de guvernul sovietic si de uneltele sale din Romania era atins. Guvernul prezidat de Petru Groza, complet supus partidului comunist si Uniunii Sovietice era impus de Visinski. Pericolul de care partidul comunist se temea cel mai mult, alegerile libere, a fost inlaturat indata ce el luase controlul exclusiv al tarii.

Lisabona, 26 august 1947
General Nicolae RAdescu
(din volumul "Generalul Radescu
si ocupatia sovietica")
traducere Barbu Berceanu

Citește totul despre:

Comentarii