Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Demonul fără chip - 70 de ani de la naşterea Securităţii

Acum, la 70 de ani de la naşterea Securităţii, nu putem constata decât că Securitatea a rămas acelaşi demon fără chip.

Share

Marius Oprea 0 comentarii

Actualizat: 03.09.2018 - 12:19

Cunoaştem încă prea puţine din faptele şi identităţile foştilor securişti, perpetuate de un sistem care s-a născut în urma loviturii de stat date Revoluţiei în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 şi care nu se putea instaura fără ei, fără infiltrarea lor şi a armatei de 400.000 de informatori înregistraţi în scriptele Securităţii în tot ceea ce era socotit un pericol pentru „democraţia originală” instaurată în România, la fel ca în 1945, după indicaţiile Moscovei. Dar aceasta este altă poveste. Ceea ce vrem să arătăm aici este ce a fost şi a făcut Securitatea în anii comunismului. Şi de ce multor români le este încă frică de ea.


Instrument al ocupaţiei sovietice

Instaurarea brutală a comunismului în România în primii doi ani după terminarea războiului a provocat un reflex de lungă durată. Majoritatea populaţiei, terorizată de violenţele şi omniprezenţa sovietică, a redeprins modul de viaţă sub un regim de ocupaţie, din nefericire îndelung exersat istoric şi de care românii se despărţiseră doar de foarte scurtă vreme. Spre deosebire însă de regimurile de ocupaţie din trecut, rigorile impuse de ocupaţia sovieto-comunistă odată cu instituţionalizarea ei în anii 1946-1948 nu doar în România, ci şi în celelalte state intrate sub „Cortina de Fier” au fost mult mai mari, iar teroarea, ca şi tortura prin care aceasta s-a impus, a fost mult mai „eficient” administrată. Războiul necruţător dezlănţuit de comunişti împotriva propriului popor, cu sprijinul material şi logistic al sovieticilor, şi rolul esenţial jucat în această permanentă „luptă de clasă” de către Securitate, poliţia politică din România, ca instrument principal al reprimării oricărei împotriviri, au ajuns la culmi ale cruzimii greu de imaginat în anii interbelici, într-o ţară care, abia intrată pe un făgaş al democraţiei parlamentare, începuse să cunoască alfabetul democraţiei. 

După instaurarea prin forţă a comunismului, a fost nevoie de inducerea unui sentiment de asumare a condiţiei de popor ocupat. Aceasta s-a putut asigura mai întâi prin acte menite să provoace frică, sentiment creator de laşitate şi supunere, pentru ca apoi, după consolidarea regimului de ocupaţie comunist, frica să fie inoculată prin posibilitatea  „democraţiei populare” de a-şi controla supuşii. Aceste două faze ale modului de control exercitat de comunişti în România au fost încredinţate Securităţii.

Pe parcursul primei decade a regimului comunist, brutalităţile ei au dus la prelungirea efectelor regimului concentraţionar dincolo de zidurile închisorilor şi ale birourilor de anchetă. Exigenţele regimului de detenţie au fost extinse, depăşind zidurile închisorilor, şi au impregnat societatea. După eliberarea foştilor deţinuţi politici, brutalităţile din anii instalării şi consolidării regimului comunist au fost conştientizate cu o mai mare pregnanţă, frica a părăsit şi ea sediul Securităţii, a ieşit din puşcării şi lagăre de muncă în stradă, a intrat în casele oamenilor şi a pervertit conştiinţe. Procesul de transformare a fricii într-un reflex social a fost rezultatul unei acţiuni concertate, pusă la punct de către Securitate, în urma indicaţiilor conducerii superioare de partid. Se trecea astfel de la utilizarea brutalităţii şi a torturilor pentru a obţine supunerea la subtilitatea exersării controlului societăţii, prin întreţinerea sentimentului difuz al fricii.


Subordonarea directă faţă de KGB

După această schemă, Securitatea a evoluat în timp, transformându-se dintr-un bastion al cruzimii, populat de figuri sinistre în uniforme cu petliţe sângerii, într-un soi de demon fără chip, slujitor la fel de fidel şi ferm al regimului, mai puţin brutal, dar la fel de crud. Frica pe care a provocat-o şi a cultivat-o a fost principalul instrument în instaurarea şi perpetuarea regimului comunist şi a rămas o parte importantă a moştenirii ei.  

Primul deceniu de activitate al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, după apariţia Decretului 221 din 30 august 1948, n-a fost deloc uşor. Atribuţiile instituţiei erau clar stipulate de decret („apărarea cuceririlor democratice şi asigurarea securităţii Republicii Populare Române contra duşmanilor din interior şi exterior”), scopul fiind „lichidarea duşmanului de clasă” în numele „consolidării democraţiei populare”. 

Crearea aparatului represiv a fost efectuată sub atenta îndrumare a consilierilor sovietici. Părintele ei poate fi socotit generalul Dimitri Gheorghievici Fedicikin. Puterea acestui enigmatic personaj era atât de mare la Bucureşti, după cum îşi aminteşte fostul ofiţer KGB Oleg Gordievski, încât el îi dădea „sfaturi” lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, dar îi şi controla activitatea (prin intermediul şefului de cabinet Mihail Gavrilovici şi al şefului gărzii personale, Valerian Bucikov, doi agenţi sovietici infiltraţi în PCR). Probabil că nu întâmplător, ci tocmai ca o recunoaştere a contribuţiei lui Fedicikin la crearea agenturilor NKVD şi apoi a instituţiilor represive din România şi Bulgaria, portretul îi va fi aşezat după moarte la loc de cinste în Camera Memoriei de la Directoratul extern al KGB. 

Nu este de mirare deci că la conducerea Securităţii au fost numiţi de la bun început ofiţeri sub acoperire ai spionajului sovietic (INU), vechi agenţi ai NKVD-ului. Funcţia de director al Direcţiei Generale a Securităţii Poporului i-a fost încredinţată, odată cu gradul de general-locotenent, lui Pintilie Gheorghe (pe numele său adevărat Pantelei Bodnarenko, ucrainean de origine), iar directori adjuncţi au fost numiţi alţi doi agenţi sovietici, Alexandru Nicolski (născut Boris Grunberg, evreu basarabean, ofiţer NKVD din 1940) şi Vladimir Mazuru (ucrainean din nordul Bucovinei), care au primit odată cu noile funcţii gradele de general-maior. Numirea celor trei în funcţie s-a făcut de către Secretariatul Comitetului Central comunist la mijlocul lunii august, iar vreme de două săptămâni, cu mânecile suflecate, ei au lucrat la definitivarea schemei de funcţionare şi încadrare a viitoarei Securităţi. Au fost înlăturaţi din posturile de comandă abia în anii ‘60, când Securitatea a trecut de la teroarea făţişă, impusă prin tortură, la acţiunea de controlare a disidenţelor cu ajutorul unui vast aparat informativ.

Trebuie totuşi reţinut că nici un nume al vreunui cadru de conducere al Securităţii nu a fost trecut în organigramă la înfiinţarea instituţiei fără acceptul consilierilor sovietici. Bugetul instituţiei pe 1948 prevedea un efectiv de 4.641 posturi, dintre care la 11 februarie 1949 erau ocupate 3.549 posturi. Numărul posturilor a fost mărit treptat, ajungându-se ca, în 1989, Securitatea să aibă peste 20.000 de angajaţi, care coordonau un aparat de aproape 400.000 de informatori. Evoluţia corespunde schimbării de tactică, trecerii de la exercitarea făţişă a terorii la controlul şi manipularea populaţiei, în scopul prevenirii actelor care ar fi putut să pună în pericol stabilitatea, dar mai ales imaginea regimului. Astfel, se pot decela două faze în evoluţia Securităţii, ca instituţie menită să conserve şi să perpetueze regimul comunist: cea a terorii, operate ajutorul mijloacelor de tortură fizică, utilizată cu precădere în primul deceniu şi jumătate de la înfiinţare, şi cea a controlului exercitat cu ajutorul unei vaste reţele informative, în ultimă instanţă a utilizării torturii psihice.   

Comentarii

loading...