Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Casele vechi merită o nouă şansă

Demolare versus restaurare

Casele de epocă au suferit mutilări serioase în perioada comunistă, câteva au fost după aceea renovate şi au devenit sedii de instituţii, altele, în stare jalnică, dispar peste noapte.

Share

Ion Diamandi 0 comentarii

Actualizat: 14.06.2019 - 11:24

Ziarul nostru a prezentat în multe episoade diverse aspecte ale acestei probleme sub forma unei dezbateri la care au participat specialişti, decidenţi, dar şi proprietari, cu scopul de a găsi soluţii pentru conservarea şi valorificarea acestui însemnat patrimoniu cultural. În această ediţie prezentăm ideile unui artist arhitect.

 
Dacă în perioada ceauşistă s-a procedat la demolări masive de astfel de case, precum şi la o tratare lipsită de respect, astăzi toate aceste aspecte sunt continuate, chiar dacă într-o proporţie mult redusă.

Ce reprezintă casele ­vechi de la noi? Cât și cum îşi pun pecetea pe spaţiul arhitectural al oraşelor? Au ele valoare, se poate vorbi şi despre originalitatea stilului? La ce soluţii pot apela proprietarii de astfel de case? Cum şi când se poate decide între reabilitare şi demolare? Cum sunt casele nou-construite (după 1990) în comparaţie cu cele vechi? Se pot realiza astfel de case după proiecte noi de arhitectură? Cât şi cum ar trebui să fie implicarea autorităţilor? Merită investit în păstrarea acestui patrimoniu cultural? Sunt numai câteva dintre întrebările care se pot pune pe această temă de mare interes şi de mare actualitate.

La unele dintre aceste întrebări ne răspunde astăzi un artist consacrat, Paula Craioveanu, aceasta având numeroase argumente pentru a oferi răspunsuri relevante, în calitatea sa de arhitect, artist, pictor, grafician şi fotograf. Nu mai puţin important e faptul că locuieşte într-o casă veche din Centrul Istoric al Bucureştiului. De asemenea faptul că a realizat albumul „Portretul unui oraş“, fiind astfel o bună cunoscătoare a detaliilor de arhitectură proprii patrimoniului imobiliar. Aşa cum ne-a declarat, în arhitectură și amenajări, Paula Craioveanu a ales proiecte mici, pe care să le poată realiza singură și pe care să le poată duce la bun sfârşit, punându-și în practică ideile. Mai exact, face amenajări interioare şi proiecte de vile, locuinţe unifamiliale. I-ar plăcea să se ocupe mai mult de pro­iecte de restaurare, pentru ca a studiat ani de zile arhitectura istorică şi, în acelaşi timp, consideră că înţelege bine structura caselor vechi şi cum pot fi acestea consolidate sau însănătoşite.

Fotografii, colaje,  grafică şi picturi realizate de Paula Craioveanu

Iată crezul său faţă de arhitectură, nu mai puţin relevant în legătură cu tema discutată fiind faptul că printre exemplele pe care le dă de arhitecţi care i-au marcat opera şi stilul se numără cei care au realizat proiecte înainte de război, de la aceștia rămânându-ne imobile pe care le încadrăm în categoria „case vechi“: „Arhitectul este de obicei un perfecţionist care atunci când proiectează o casă ar dori să facă şi amenajarea interioară, ar dori să fie o casă unitară din punct de vedere stilistic, să realizeze şi proiec­tul de iluminare, să facă şi design de obiect, să intre în detaliu, dar în practică are rar această ocazie. În trecut, artistul era şi arhitect şi pot să dau exemple ilustre din Renaştere, dar voi da mai bine exemple dintre arhitecţii români care au fost şi pictori sau graficieni profesionişti: G.M. Cantacuzino, Marcel Iancu sau Horia Damian. Arhitectura poate fi şi ea o artă, depinde cum este abordată, există «arhitectura inginerilor» şi, în acelaşi timp, există şi arhitectura care pune accent pe estetic, pe proporţii, pe frumos.“

 

 

„Bucureşti – Portretul unui oraş“

 

Proiectul „Bucureşti – Portretul unui oraş“ s-a născut din dorința de a înregistra și fixa valorile arhitecturale ale orașului. A apărut în 2010, iar Paula Craioveanu doreşte să-l reediteze într-o ediție adăugită.

Este vorba despre un album de fotografie, un portret al orașului prin intermediul a sute de imagini, care dorește să analizeze diferite momente din istoria arhitecturii, prin ceea ce a rămas in situ. Din arhitectura Bucureștiului din ultimele sute de ani s-au păstrat biserici, mănăstiri, ruinele Curții Domnești, hanuri. Restul construc­ți­ilor (și cele mai multe) sunt din secolul al XIX-lea, deci destul de recente pentru un oraș european, și puține, dar suficiente pentru a ne face o părere despre evoluția orașului de la stilul otoman balcanic, cu hanuri, mănăstiri, prăvălii, locuințe înconjurate de grădini pe străzi șerpuitoare, până la orașul modern, cel cu bulevarde și trama stradală ortogonală. Sfârșitul secolului XIX și secolul XX au adus stilurile apusene, neoclasicism, eclectism, art deco, modernism, până la arhitectura de metal și sticlă din prezent.

Albumul prezintă străzi, case particulare, construcții publice și detalii reprezentative pentru stilurile arhitecturale, așezate cronologic. Conține, de asemenea, date despre arhitect, stil și anul construcției. Artistul a încercat să aplice metoda arhitecturii comparate și să o ilustreze. Prezentate comparativ, se poate constata cum anumite clădiri conțin elemente stilistice comune, chiar dacă aparțin unor arhitecți diferiți, și dintre acestea unele sunt mai valoroase și merită scoase în evidență, în timp ce altele sunt reluări ale unor stiluri și teme.

În cronologia albumului, se poate vedea cum ornamentele au dispărut progresiv și au fost înlocuite de detalii tehnice. Cu timpul, a prevalat funcționalul, iar partea artistică a devenit mai puțin importantă. Ornamentul vorbește despre epoca și caracterul celor pentru care a fost creată construcția. Arhitectura modernă a eliminat ornamentul, fiind considerat un surplus inutil, astfel încât au devenit mai importante structura unei clădiri și multiplicarea în masă a construcțiilor.

În album au fost incluse pagini cu sculpturi – capete decorative de pe fațade, unele din ceramică, altele din piatră sau mai noi, din ciment, numite și mascheroni. Alăturate, creează o imagine de ansamblu, un colaj, o armată de personaje feminine și masculine aparținând altei epoci.

Fotografii, colaje,  grafică şi picturi realizate de Paula Craioveanu

Deși s-a demolat mult începând cu anii ’70 și în anii ’80, și s-a încercat ștergerea trecutului, încă mai există case vechi! Analizând raportul dintre nou și vechi în oraș, se observă cum zona veche este mult mai mică și dispare pe zi ce trece.

„Personal, sunt atașată de oraș și de arhitectura istorică; sunt adepta restaurării și mă opun demolărilor. Casele vechi posedă anumite calități, sunt mai spațioase decât apartamentele noi, care sunt construite conform teoriei spațiului minimal necesar. Materialele sunt naturale, doar cărămidă și lemn; betonul s-a introdus în perioada interbelică, dar se folosea doar limitat, la început doar la planșee, și nu pentru cadre, centuri, grinzi. Casele istorice, chiar dacă nu sunt monument, au un stil, proporții, echilibru, ornamente, detalii. Multe sunt unicat. Au valoare tocmai pentru că provin din alt timp și sunt reprezentantul acelui timp.

Trecutul este important. Bineînțeles, ar trebui în primul rând restaurate monumentele istorice – și acestea, la rândul lor, sunt grupate în monumente de clasa A sau B, după gradul de importanță. Restaurarea înseamnă de multe ori introducerea betonului și refacerea completă a ornamentelor, distrugerea casei și apoi reconstrucția ei. De multe ori rezultă o altă casă! Obiectul istoric, care este unic, dispare. Cred că ar trebui intervenții mai puțin brutale și conservatoare. Demolările nu înseamnă neapărat progres! Multe case și vile au fost înlocuite cu blocuri – locuințe sau birouri – care nu sunt altceva decât arhitectură de consum. 

Teoria potrivit căreia este mai ieftin să demolezi și să construiești ceva nou, decât să restaurezi, este complet falsă; nu este mai ieftin, este doar mai facil și mai rapid, manopera fiind mai redusă.

Casele vechi pot deveni confortabile, așa cum este o locuință modernă.
Se poate remarca şi o notă de optimism: în ultimul timp s-au refăcut și restaurat multe vile, iar proprietarii au devenit mândri de ele.“

 

 

Bucureştiul, oraş ideal?

 

„Bucureștiul are multe probleme, cum ar fi cea a blocurilor neconsolidate, numărul din ce în ce mai mare de mașini, distrugerea zonelor protejate de arhitectură, dar aceste probleme ar trebui rezolvate de administrație, un artist sau un arhitect are foarte puțină putere. În general, există o grijă redusă pentru om și calitatea vieții lui. Pentru că s-a demolat chiar și după 1989, au rezultat alte zone pustii, terenuri virane.

E posibil să fiu subiectivă. Eu aș propune reconstrucția monumentelor dispărute sau demolate: Mănăstirea Văcărești, hanurile care sunt în ruină, mici palate sau conace lăsate să se distrugă. Toate ­monumentele au fost desenate, există planuri-fațadă din perioada când s-au ­construit sau relevee înainte de ­demolări, deci informația ­există. ­Nimeni însă nu și-a pus problema reconstruirii. Un oraș ideal și-ar respecta ­trecutul.“   

 

 

Comentarii

loading...