Tot mai mulți artiști, scriitori, muzicieni, pictori, deplâng faptul că deja sunt înlocuiți de așa-zisa inteligență artificială. Ea e folosită tot de oameni, de unii fără talent și probabil că în viitor ne așteaptă o piață ticsită de astfel de produse.
Argumentul pertinent prin care e combătută această stare de fapt invocă pierderea umanității din spatele creației cu tot ce înseamnă ea, suferință, inspirație, extaz creator. Așa este, dar dacă pătrundem mai adânc în subiect ne dăm seama că această creativitate artificială nu e un fenomen complet nou. Au existat și încă există artiști fără suflet, înzestrați cu o anume dexteritate, adevărați jongleri de cuvinte, imagini și sunete, care s-au folosit de aptitudinile lor doar pentru a dobândi faimă și bani. Au mimat suferința creatoare, trăirile și au făcut contrabandă cu idei și sentimente.
În cazul lor a funcționat talentul rece fără arderea ființei lor, însă de aici înainte vor veni niște meșteșugari artificiali care doar se vor folosi de acești algoritmi generatori de conținut. Această creație artificială vine să alimenteze complexul Salieri care zace în multe mediocrități închipuite. Salieri era măcar cinstit în lupta sa inegală cu Mozart. El opunea mediocritatea sa tenace, geniului zburdalnic mozartian. Acum, urmașii lui Salieri au șansa de-a părea mai mult decât sunt în realitate prin intermediul artificiului creator.
Noi, românii, am avut mai ales după 1990 mulți creatori artificiali. Lideri de opinie care au tranzacționat iluziile sociale cot la cot cu politicienii și buzunar la buzunar, iar mai apoi au publicat tot ce le-a trecut prin cap de-a lungul zilelor în care și-au imaginat că sunt scriitori, alcătuind o colecție interminabilă de volume publicate, așa cum se umpleau casele pe vremuri de bibelouri kitsch.
Unul dintre ei, care s-a autopropulsat în judecător planetar, a depășit de mult barierele de comunicare impuse de bunul simț.
CTP, care e tot mai aproape de ridicolul public absolut, ne spune că n-ar fi vrut să cunoască un om precum Alain Delon. Intuiția îmi spune că marele Delon n-ar fi pierdut prea mult timp din viață cu CTP. Nu i-ar fi plăcut histrionismul lui isteric și nici complexele psiho – somatice de care suferă și care-l fac penibil ca bărbat.
Criticul universal CTP nu vede în Alain Delon un mare talent, în schimb au văzut uriași regizori de artă precum Luchino Visconti care l-a distribuit în ”Ghepardul”, ”Rocco și frații săi” sau Michelangelo Antonioni în ”Eclipsa”. A fost un actor capabil și de mari roluri de artă, dar și de thriller-uri politice sau filme de acțiune de mare calitate.
În orice caz, pot dispărea toți monștri sacri din toată lumea, important e că noi îl avem la orice pe CTP. Suntem ”norocoși” ca țară și pe partea asta… Acesta e duelul între un flașnetar mioritic și un mare actor, un mit urban al secolului XX. Cu siguranță că al nostru crucișător mereu cu ”gândul” într-o parte și ”adevărul” într-alta nu poate face diferența între o stea căzătoare și o căzătură.
În CTP se simte complexul Salieri, mediocrul megaloman care a fugit de ratare ca de o stafie care te așteaptă în toate încăperile castelului. Jucător de tenis ratat, om de știință ratat, actor, regizor ratat, romancier ratat, iar în finalul carierei și-a devorat și aura de jurnalist pe care și-o construise cu abilitate histrionică în anii 90. În spatele preciziei verbale de care se folosește pentru a percuta mințile slabe de înger se ascund deseori exagerări, sofisme, răstălmăciri și trunchieri. Când e atacat în punctele vulnerabile își pierde calmul feroce și capătă un aer de diavol mâhnit.
Dar dacă CTP ar fi doar un grandoman delirant care se uită la planetă ca la gubernia sa, împărțind dreptatea arbitrar ca un Zeus care aruncă cu fulgere în stânga și-n dreapta, am putea spune că e doar un personaj scăpat din literatura absurdului. Îl vedem însă că nu e haotic de loc, momentan aruncă cu fulgere doar în partea conservatoare a eșichierului politic, în timp ce în anii 90 era poziționat invers.
În momentul în care lista sa de călău de presă, cum s-a autointitulat cu mândrie ascunsă într-un interviu, a dat pe dinafară de politicienii băștinași, apocalipticul gâde a înălțat ghilotina pentru capete mai înalte. Printre osândiții lui CTP au fost și Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Maradona, Djokovic, Clint Eastwood, Alain Delon. Blasfemiile la adresa lui Isus Hristos și a Fecioarei Maria le livrează regulat pândind calendarul religios ca un ateu spion.
E adevărat că toate gafele si rateurile societății sunt lemne bune pentru focul presei, acest furnal uriaș care se încălzește cu strâmbătatea lumii. Pericolul e mare ca jurnalistul incisiv să devină un monstru, călăul de presă, bucuros că are tăietorul la el. Bucuros şi pentru că poate purta capul fără glugă şi poate fi mândru că e numit călăul oraşului. Deşi călăii adevăraţi erau doar nişte instrumente, călăii de presă se pretind liber profesionişti, călăi freelanceri.
Un alt creator artificial este vânătorul de premii literare, Cărtărescu, care a fost evaluat cu precizie chirurgicală de către regretatul critic literar, savurosul Alex Ștefănescu: ”Mircea Cărtărescu (tot) nu s-a maturizat. Nu-l interesează relațiile dintre oameni, iar când le dă totuși atenție nu le înțelege. Nu înțelege aproape nimic din universul sufletesc. Imaturitatea este esența scrisului său. Să nu mi se spună că așa sunt poeții. Nimic mai departe de adevăr. Eminescu (însuflețit de responsabilitate față de țara lui) era matur la douăzeci de ani. Mircea Cărtărescu este imatur la șaizeci.”
Inteligențe și creatori artificiali au existat dintotdeauna, o tipologie umană a vidului sufletesc pe care o remarca și Turgheniev în vremea lui; ”Înțelepciunea se afla în el, dar fără să se amestece cu sângele lui, fără să-i pătrundă în suflet și fără să se manifeste prin convingeri nestrămutate”. Acea impostură o să ni se pară una de lux pe lângă cea din prezent și viitor, când idioții funcționali se vor sluji de tehnologie să-și mascheze nu doar vidul sufletesc, ci și pe cel mental.
