In jurnalul sau, Meseria de a trai, Cesare Pavese (scriitor italian, 1908-1950), spune ca in tinerete nu posezi nici propriul trup, toata fiinta ta este acaparata de lumea dinafara, de harmalaia publica, nu mai faci distinctie intre tine si ceilalti. Cu timpul insa, spune scriitorul, iti dai seama ca nu mai e necesar sa te misti doar in lumea dinafara ta, traindu-i vanzolelile, nelinistile, ci sa stii ca poate exista o lume si in tine, o lume facuta in intregime din viata interioara, care a capatat acum noutatea si fecunditatea naturii. Maturitatea mai este si aceasta: sa nu cauti inafara, ci sa lasi sa vorbeasca, cu ritmul sau, singurul care creeaza, viata interioara.
Si ma gandeam: Da… asa ar fi minunat! A avea o lume a ta, bogata in comori ale naturii, ale spiritului, ce nu ruginesc, e cea mai mare si mai de pret avere pe care o poti dobandi si pe care o, porti intotdeauna cu tine. Omul nu poate fi stapanul sau, nu poate fi fericit pe pamant daca traieste numai in lumea fizica, a simturilor, si nu-si faureste si in sine o lume a sa. Intr-o astfel de lume interioara te poti intalni cu copilul care ai fost, cu bunicii… cu toata lumea, pe care ai cunoscut-o… iti poti vedea greselile sau izbanzile, visurile pe care ti le-ai implinit… e o lume nemarginita in timp si spatiu… unde poti sa te intalnesti si sa stai de vorba cu Homer, cu Socrate, cu Seneca… cu toti cei ce au creat valori ce dainuiesc in veacuri. Prin ea poti influenta in bine lumea dinafara, pana insa a te lasa robit de ea, acaparat de gloata. In lumea aceasta interioara, creata de tine cu cumpatare, cu intelepciune, cu puterile mintii si ale spiritului te poti socoti daca nu zeu, cel putin fiu/fiica de zeu. In lumea ta interioara poti trai chiar si frumusetile vietii celeste, propovaduita de religia in care crezi.
