Ranile autoprovocate de SUA in Orientul Mijlociu i-au oferit lui Vladimir Putin posibilitatea de a visa sporit la extinderea spre vest a teritoriului rusesc, dupa aproape doua decenii de retragere. Acum, liderul de la Kremlin se foloseste de controlul rusesc asupra unei bune parti a rezervelor energetice ale Eurasiei pentru tentativa rasturnarii actualului regim din Ucraina. Cand Statele Unite ale Americii au incercat – sub conducerea lui Richard Nixon – sa faca acelasi lucru in Chile, dand, in 1973, o mana de ajutor la rasturnarea lui Salvador Allende, ele s-au vazut confruntate cu un imens val de indignare internationala. Este insa improbabil sa mai vedem acum ample demonstratii pe strazile marilor capitale occidentale, fie si daca tentativa de a-l alunga pe Viktor Iuscenko de la putere ar avea sorti de izbanda. Pentru ca una din legile fundamentale ale antiimperialistilor occidentali este aceea de a arata solidaritate doar cu acele popoare ale caror necazuri pornesc de la SUA sau de la aliatele sale.
Este total improbabil ca Vladimir Putin sa fi recurs la o astfel de postura intimidatoare fara sustinerea primita ani de-a randul de la Gerhard Schroder, pana de curand cancelar al Germaniei. Inca in cursul verii, politicianul german a aplicat o lovitura dura solidaritatii democratice europene prin incheierea unui targ cu Putin, targ ce avea in vedere tocmai constructia gazoductului subacvatic ce va transporta gazul rusesc direct spre Germania, ocolind statele baltice si Polonia. Un traseu exclusiv terestru al conductei de gaz ar fi fost desigur mult mai ieftin si ar fi facilitat consolidarea demersurilor comune ale UE in domeniul asigurarii resurselor sale energetice. Cancelarul insa a preferat varianta care privilegiaza Germania.
Dar, cum este firesc in astfel de cazuri, pactul faustic al lui Schroder are si un revers intunecat: acum, si Germania este la mana Rusiei si se poate trezi intr-o buna zi intimidata la randul ei de catre Moscova – intimidare ce poate fi evitata doar printr-un sprijin continuu al politicii externe rusesti, indiferent de chestiunile trecute pe agenda ei.
Toate aceste evenimente recente reprezinta dovada noilor incercari ale Rusiei de resuscitare a rolului ei de superputere regionala – rol pe care l-a luat in serios de la Ecaterina cea Mare incoace si pe care il considera (inca) mai important decat efortul stabilirii unui parteneriat paneuropean, bazat pe democratie si relatii de buna vecinatate.
Schroder insa nu s-a lasat impresionat nici de imboldul lui Putin de a controla parti strategice ale economiei rusesti, nici de recordul dramatic stabilit in Cecenia si nici de demersurile din ce in ce mai numeroase de reprimare a libertatii de expresie, de eliminare a ultimelor puteri ale Parlamentului sau de interzicerea formelor de sprijin international oferit oropsitei societati civile rusesti.
Schroder l-a curtat neabatut pe actualul lider de la Kremlin si fost membru al KGB (timp de 16 ani), personaj ce viseaza acum deschis la restaurarea vremurilor neosovietice – spre groaza Poloniei si a statelor baltice. Acestea din urma constientizeaza cel mai bine profunzimea furiei existente si in prezent in cercuri ale fortelor de securitate moscovite fata de indrazneala lor de a se fi alaturat NATO si UE.
Pe acest fundal de profunda tulburare, Romania nu trebuie sa fie surprinsa de reactia acut nervoasa a milioanelor de cetateni occidentali fata de ideea acordarii unor puteri sporite Uniunii Europene – o Uniune in care numerosi eurocrati gandesc la fel de limitat ca si Gerhard Schroder in privinta securitatii europene. Fostul cancelar german a fost desemnat intre timp presedinte al consiliului de supraveghere al consortiului format pentru constructia gazoductului, prevazut de Gazprom a fi finalizat pana in 2010. Mai surprinde pe cineva ca Adrian Nastase a reusit sa-l convinga pe acelasi politician german cat si pe apropiatul sau Gunter Verheugen sa accepte o aderare a Romaniei la UE in pofida lipsei de reformare reala a statului sau a justitiei?
Inca in perioada anilor '90 au existat suficienti oameni de stat europeni cu o pozitie impaciuitoare fata de tiranul sarb Slobodan Milosevici – cel care nu se sfiise sa provoace o adevarata baie de sange in Iugoslavia in scopul fauririi unei Serbii Mari. Atunci, pozitia lui Schroder a fost una pozitiva, de sprijin al demersurilor comune ale NATO si UE in vederea opririi varsarii de sange ordonate de Milosevici si ajunse intre timp pana in Kosovo. Dar opozitia fostului cancelar fata de incoerenta aventura a lui George W. Bush in Orientul Mijlociu l-a dus pe german in cele din urma drept in bratele autocratului rus, care are acum toate sansele sa provoace perturbari si mai mari la granitele occidentale decat a reusit Milosevici in Balcani.
Cu ocazia vreunei viitoare vizite in Romania, domnului Schroder ii va trebui reamintit egoismul gestului sau nebunesc, dat fiind ca Romania inca reprezinta una din principalele tinte ale expansionismului rusesc. Intre timp, Schroder combina linistit noul sau post lucrativ de la Gazprom cu rolul de consilier international la grupul de presa Ringier – fiind bine cunoscuta ponderea holdingurilor elvetienilor in Romania si Ungaria. La fel de bine cunoscut ramane de altfel si rolul pe care grupul Ringier l-a jucat in 2004, cand a intins o mana de ajutor premierului Nastase in incercarile acestuia de a scapa de presiunea mediatica aparuta dupa esuarea tentativei sale de a transforma Romania intr-o autocratie nu foarte diferita de Rusia lui Putin.
Schroder nu merita a mai primi onorurile cuvenite – si acordate in mod normal – unui fost om de stat de asemenea rang. Prin sponsorizarea sa a unui proiect energetic menit a slabi eforturile Poloniei si ale tarilor baltice de a opune o rezistenta indarjita oricarui viitor santaj rusesc, gestul sau reprezinta doar mascarada unui izolationist german ce pretinde a crede intr-un proiect european comun si democratic. Politicieni neutrali au existat in Republica Federala Germania inca din 1949, insa, desigur, pozitia lor a contat prea putin in conditiile Razboiului Rece. Acum insa Germania poate deveni martora unei realinieri cu adevarat periculoase si initiate de Gerhard Schroder – poate cel mai nesabuit aventurier politic al Germaniei de la Adolf Hitler incoace.
Schroder a facut sa devina posibila testarea, in Europa Centrala, a unei noi variante a Pactului Ribbentrop-Molotov (1939), ce ar putea fi impiedicata, desigur, de americani in conditiile in care SUA ar reveni cu picioarele pe pamant si ar realiza ca presupusa lor hegemonie in lume se sprijina, de facto, pe un fundament deosebit de subred.
Romania ar face bine sa colaboreze cu partenerii UE si in special cu cei amenintati direct de renasterea ambitiilor neosovietice ale Moscovei, pentru a se asigura ca Bruxelles-ul afiseaza un front cu adevarat comun si unit in spinoasa chestiune a resurselor energetice si in vederea anihilarii strategiei putiniene de „divide et impera”, menita doar a slabi Occidentul.
