De ce pierde taximetria clienţi în faţa Uber şi Taxify

Diferenţa de tarif, net în defavoarea taximetriei, nu e motorul cel mai important al pierderii de clienţi. Clienţii de taxi nu ştiu care sunt tarifele la ride sharing şi, chiar dacă le află, ten­dinţa lor conservatoare de a-şi perpetua obiceiurile, inclusiv cel al luării taxiului, e cea care predomină.

Credem că motorul de trecere la ride sharing e altul: mentalitatea şoferilor taximetrişti vs cea a şoferilor de ride sharing. Sub impactul comportamentului unor taximetrişti, clienţii la taxi pleacă la Uber şi Taxify (care recent şi-a schimbat numele în Bolt, dar aceasta e o altă poveste).

A făcut furori pe Facebook postarea unui bucureştean şocat de felul cum a fost tratat de taximetrişti în Cluj. Pe scurt: a luat un taxi, pe care l-a chemat pe Clever, a mers cu el 30 de metri, a primit rest la centimă şi recomandări unde să mănânce şi cum să-şi petreacă timpul liber.

Nici un rictus. Nici un „de ce nu mergeţi pe jos?”. Nimic din ceea ce caracterizează flegma şi şmecheria bucureştene. Pentru că da, aceasta e principala problemă în Capitală. La ride sharing, dacă completezi pe telefon traseul, îţi calculează instantaneu, din aplicaţie, costul călătoriei, la taxi – nu.

Dar lucrurile sunt împăr­ţite. Sunt două genuri de taximetrişti: cei cantonaţi în România trecutului şi cei ce s-au adaptat şi şi-au schimbat comportamentul cu clienţii (sau n-au avut niciodată un astfel de comportament retrograd).

Cei de modă nouă în general lucrează cu Clever – care recent şi-a făcut propriul sistem de ride sharing, Clever Go – şi iau clienţi cu aplicaţia.

Cei de modă veche, mai puţin capabili să se adapteze la timpuri, folosesc trei metode de acontat clienţi: dispeceratul clasic, aplicaţia firmei şi „ia-mă nene”. Aici începe problema: la „ia-mă nene”, se întâlnesc cu pie­ţarii, ce lucrează pe marje, adică vor trei clienţi pe zi şi să-şi facă suma, la negru.

Eşti la mall. Tocmai ai făcut cumpărături în hipermarket, ieşi din clădire şi vezi un lung şir de taxiuri. Te duci la primul, deschizi portiera cu aplomb şi taximetristul te întâmpină cu clasicul: „Unde mergeţi?”.

E metoda tipică de a „face preţul”, cum se spune. Taximetristul, în loc să dea drumul la aparat, încearcă înainte să stabilească cu clientul suma de plată minimă. Sunt taximetrişti ce refuză să te ducă de la Gara Obor în Balta Albă, mergând doar în Militari sau în Drumul Taberei.

Cei mai perverşi dintre ei se poartă frumos cu tine până la destinaţie. Cursa e 6,50 lei. Îi laşi, cu mărinimie, 9 lei. Din acel moment, taximetristul efectiv nu mai schimbă nici un cuvânt cu tine şi demarează în trombă, gata să-ţi ia piciorul stâng cu el, de pe pragul locului din spate.

Asta dacă nu te ia la întrebări, că i-ai dat prea puţini bani. Cei mai aţoşi fac tot felul de figuri greu de digerat. Unii, dacă văd că le dai mai puţin de 10 lei la o ­cursă de 5,50 lei, refuză banii şi îţi urează multă sănătate şi noroc în viaţă. Alţii, când află destinaţia, caută cel mai lung traseu, merg foarte încet, se plâng că tariful e prea mic.

La Mega Mall, există o gaşcă de inşi de calitate îndoielnică, vorbiţi între ei, care nu te iau decât dacă te pot escroca. Sunt convins că aceste specimene sunt în fruntea protestelor contra sistemelor de ride sharing. Dacă greşesc, îmi cer scuze. I-am văzut însă la declaraţii, pe televiziuni. Ei sunt.

Scopul lor e, cum am explicat, să „facă preţul” cu clientul, adică să lucreze la marje: câteva călătorii ilegale, fără bon, şi gata, trai neneacă! Afacerea taximetriei, ca sistem funcţional, se bazează pe o încărcare constantă pe kilometrul de rulaj, astfel încât să faci profit pe dever. Mergi cât mai mult cu client în maşină, tot timpul. Trebuie să munceşti, nu să stai la „ia-mă nene”.

Dacă tot am ajuns la marje şi dever, să discutăm şi despre partea de business. E foarte simplu: costul călătoriei la taxi este mai mare decât la ride sharing. În acelaşi timp, cu tot cu acest tarif mărit până la 1,99 lei/km, orice şofer de taxi se plânge că nu rentează şi că nu câştigă bani destui.

Trecem razant peste faptul că este inexplicabil de ce mai face, în acest caz, taximetrie.

Pe de altă parte, la ride sharing, unde tarifele sunt mai mici şi se adaptează la ­cursă, nimeni nu se plânge de sărăcie şi de 12 ore de muncă/zi. De ce? Simplu: afacerea e mai bună, ca profit, raportat la munca prestată. OK, dar de ce e mai bună?

Dincolo de faptul că răspunde la o nevoie socială (la orele la care unii, ce merg cu maşina personală, pleacă sau se întorc de la serviciu, îi duc şi pe alţii, care le plătesc nişte bani pentru aceasta), există nişte bani ce se duc la taximetrie pe altceva.

Firmele de profil închiriază la taximetriştii ce lucrează pe PFA staţia şi le asigură colantarea. Aceştia trebuie să facă curse ca să câştige banii de chirie, apoi restul le rămâne lor. Staţia costă. Staţia asta blestemată măreşte tariful şi face necompetitivă taximetria, ca tarif de călătorie, comparativ cu sistemele de ride sharing.

Evident, întotdeauna vor exista clienţi ce vor suna la dispecerat să cheme un ­taxi, dar disperarea ­patronilor de firme de taxi şi a şoferilor captivi la aceştia este legată de faptul că, din cauza ride sharing, văd o piaţă cum se comprimă, pentru că sunt tot mai puţini clienţi, iar o afacere cum devine nerentabilă.

Ce fac ei atunci? Încearcă să determine mediul politic să legifereze, ca să limiteze sau să interzică chiar sistemele de ride sharing, pentru a-şi conserva piaţa ce se comprimă. Încearcă să convingă opinia publică de faptul că firmele ce fac ride sharing sunt ilegale… pentru că n-au licenţă de taximetrie.

Dar de ce ae avea nevoie de o asemenea licenţă dacă nu fac taximetrie, ci altceva? Probabil că răspunsul cel mai cinstit ar fi: ca să fie rentabilă taximetria ca acum, deci cu o piaţă la fel de mare ca şi acum.