Jaful din privatizari continua intr-o veselie. Ceea ce este pur si simplu revoltator este faptul ca, dupa sirul nefericit de devalizari ale banului si avutului public prin privatizari subevaluate si nepotrivite, nici macar cele mai amare si mai aiuritoare dintre experientele in domeniu – externalizarea pe daiboj a exploatarii si valorificarii resurselor de petrol si a jumatate din cele de gaze (prin privatizarea Petrom) si scoaterea din joc a capitalului autohton de pe piata bancara romaneasca (prin privatizarea BCR) – nu se dovedesc a fi de ajuns pentru a opri extinctia avutului public prin privatizari incredibile.
JP Morgan, gigantica banca de afaceri de la Wall Street, a dat publicitatii mai zilele trecute o estimatie asupra portofoliului imobiliar pe care il detine CEC si care, prin apropiata privatizare a bancii, ar urma sa intre in posesia unuia din cei doi competitori ramasi in cursa. Acest portofoliu imobiliar – constand in 1.500 de sucursale si agentii din intreaga tara, din care 950 spatii proprii – a fost evaluat de JP Morgan la cel putin 200 milioane euro. Din estimari din piata, statul roman nu va obtine la privatizarea CEC mai mult de 500 milioane de euro. Cu alte cuvinte, in caz de privatizare, afacerea CEC in sine ar urma sa fie vanduta pe un nimic de 300 milioane de euro! Deci, ar urma ca, pur si simplu tot pe nimic, sa se dea si ultima rasuflare de prezenta romaneasca de pe piata cruciala a bancilor.
Actualul presedinte al CEC pare constient de acest lucru si, realist fiind, descrie fara echivoc perspectiva: „Este foarte posibil – a declarat dl Eugen Radulescu pentru revista Capital – ca noul proprietar sa vanda tot si apoi sa inchirieze o parte din aceste spatii. Bancile nu traiesc din active imobiliare si, in general, vor sa le vanda pentru a-si echilibra bilantul”.
Ar fi pur si simplu caraghios sa-i incriminam pe potentialii cumparatori ai CEC pentru ce ar putea face daca vor intra in posesia institutiei bancare respective. Este dreptul lor de a face ce vor, inclusiv de a valorifica portofoliul imobiliar al CEC.
Problema este alta. Incriminarea trebuie adresata direct autoritatilor romane. Daca stiu ce se va intampla – pentru ca, dupa cum afirma specialistii, institutiile financiare nu-si blocheaza banii in active imobiliare, preferand lichiditatile care pot fi puse in miscare -, de ce mai privatizeaza CEC!? De ce, sub o motivatie sau alta, nu opresc procesul de privatizare?! De ce nu folosesc autoritatile actuala conjunctura imobiliara favorabila, pentru a valorifica, in interesul statului-proprietar, portofoliul imobiliar al CEC?! De ce sa nu ajunga foloasele la populatia romaneasca, si nu la straini, fara ca acestia sa depuna vreun efort nici managerial si nici de marketing, primind doar un cadou?! Sta statul roman in mizilicul de 300 milioane euro, care ar fi obtinute in mod net in schimbul instrainarii CEC?! Isi poate permite statul roman ca, pentru niste firimituri de 300 milioane euro, sa piarda vectorul financiar pe care CEC-ul – si numai CEC-ul cu reteaua sa unica in mediul rural – il poate reprezenta in necesara restructurare a agriculturii si a satului romanesc? Si, in fond, ce este iuresul acesta aproape idiot de privatizari fara noima?! Sau exista o noima si, daca exista vreuna, aceasta nu poate fi decat vreo spaga babana pentru vreun grup de interese, in dauna bietului contribuabil roman!