Putini sunt cei care au auzit de soseaua transalpina Sibiu-Novaci, care face legatura intre Transilvania si Oltenia, dar si mai putini stiu ca acesteia i se mai spune si Drumul Regelui. Ca o ironie, cu toate ca niciodata nu a fost tratat ca atare, el este considerat drum national, sub titulatura de DN 67C. Astazi, cu toate ca este anuntat ca inchis circulatiei publice, tot mai multi turisti se incumeta sa-l parcurga. La initiativa regizorului Dumitru Budrala, un impatimit al muntelui, am pornit cu un autoturism de teren sa „cucerim” inaltimile si sa parcurgem si noi traseul strabatut cu zeci de ani in urma de Regele Carol al II-lea.
„Poteca Dracului”, dintre Transilvania si Oltenia
Intr-o atmosfera de poveste, cu oameni blajini si munti semeti, nu departe de valea Sebesului, se afla un drum pe care doar cei initiati il cunosc si il pretuiesc: Drumul Regelui. Traseul era folosit din timpuri imemoriale de catre pastorii din Marginimea Sibiului care isi treceau turmele in Oltenia, fiind nu mai mult decat o cararuie prapastioasa pentru cai, numita sugestiv „Poteca Dracului”. Si astazi oamenii locului vorbesc cu respect de acest traseu, poate si pentru ca fiecare gospodar ce mai vietuieste aici a avut un bunic sau un strabunic al carui trecut este legat de soseaua transalpina, legenda spunand ca la sfarsitul secolului XVIII-inceputul secolului XIX fiecare familie a participat la constructia unei portiuni de drum, in functie de posibilitatile fizice si financiare.
Inaugurarea s-a facut in primele zile ale anului 1935 la Poiana Sibiului, cronicarii consemnand atasamentul oamenilor fata de Rege: „Localnicii, in semn de pretuire, au asternut in calea Majestatii Sale un covor de otava, iar o frumoasa fata i-a oferit un costum national”.
La acea vreme, drumul era considerat o mare realizare tehnica, cu rol economic, strategic si militar. Cu atat mai mult cu cat oamenilor le era proaspata in minte perioada uniatiei, cand li se impusese religia catolica si cand unele familii au plecat pe acest drum pentru a-si pastra traditia. Conform memoriilor localnicilor, circa 200 de localnici din Jina, aflat acum in judetul Sibiu, de la „vladica la opinca”, insotiti de preotul satului, au luat drumul bejaniei, traversand muntii pe „Poteca Dracului” si stabilindu-se in localitatea Corbii de Piatra din actualul judet Arges. Asa se explica si faptul ca locuitorii din Marginimea Sibiului si cei din localitatile Novaci, Vaideeni si Babeni, aflate dincolo de munti, in judetul Valcea, au aceleasi costume nationale, aceleasi traditii si aceeasi ocupatie: pastoritul, fiind cunoscuti sub numele de „ungureni”.
Istorie si legenda
La poalele muntilor, Drumul Regelui porneste din localitatea Saliste, trece prin Tilisca, Rod, Poiana Sibiului, ca apoi sa traverseze Jina si Sugag. De aici incepe imparatia muntilor, a tariei cerului si a zanelor izvoarelor. Istoria consemneaza ca, la inaugurarea regala a drumului, preotul Acelenescu din Jina a iesit in fata Regelui cu o biblie in mana si i-a cerut ajutor pentru a ridica biserica prabusita din satul sau, pentru care nu mai ramasesera bani. Regele i-a ascultat rugamintea si a trimis in gara Miercurea Sibiului grinzile de fier, tabla pentru acoperis, varul si cimentul pentru a ridica din ruina lacasul de cult.
O data ce ai trecut de zona locuita, drumul intra prin padurea seculara, la inceput de foioase, care o data cu cresterea altitudinii se transforma intr-una de brazi semeti. Printre acestia, prima surpriza este Masa Uriasilor, o roca ce sta atarnata parca de cer, unde povestea spune ca se strang uriasii la sfat. De altfel, locul este descris cu maiestrie de catre poetul Lucian Blaga in „Hronicul si cantecul varstelor”. Despre acest loc circula si o legenda ce face referire la o uriasa care vazand cativa localnici care-si arau ogorul i-a luat pe sus si i-a varat in sort, ducandu-i la Masa Uriasilor, care la ceasul acela mancau. „Ia uite ce fac oamenii astia mici, ne strica pamantul!” – a spus uriasa, dar uriasii nici nu au bagat-o in seama, continuandu-si cina, la celebra Masa a Uriasilor, considerandu-i pe „vinovati” mult prea neinsemnati pentru a fi bagati in seama.
De aici, pe acelasi Drum al Regelui, dupa cativa kilometri se ajunge la barajul Tau si apoi la barajul Oasa. Nu departe de lacul Tau, intr-un peisaj fabulos, exista colonia Bistra-Paltinei, ce continea 10-12 cabane si unde se organizau tabere din toata tara. Acum, totul este in paragina, locul fiind dat uitarii, ramanand doar in memoria batranilor.
Tot de la barajul Oasa, in dreapta, se poate lua spre colonia de la „Fetita”, unde s-a construit o manastire. De acolo, urcand la Sureanu, se trece prin „Luncile Prigoanei”, un loc de trista amintire pentru localnici, deoarece aici erau pedepsiti cei ce vroiau sa plece in bejenie, si se ajunge la Cabana si iezerul Sureanu, magnific descris de Lucian Blaga, in acelasi „Hronicul si cantecul varstelor”.
Vechea cabana Oasa este acoperita acum de apele lacului de la barajul cu acelasi nume, ca de altfel si celebrul „brad stramb” al lui Mihail Sadoveanu de pe Valea Frumoasei, iar de aici poti ajunge in localitatea Sadu si apoi in Talmaciu, dupa ce parcurgi 62 km de peisaj ireal. Sau, de la intersectia cu Valea Frumoasei, o poti lua spre Tartarau si dupa sase km se ajunge la Obarsia Lotrului, aflata intr-o vale cu o deschidere fantastica. De aici, calatorule, ai mai multe posibilitati: poti sa o iei spre Brezoi, ce se afla la circa 60 km, sau spre Petrila, care e cale de 28 de km, dar noi ne incapatanam sa mergem pe urmele Regelui, actualul DN 67C – drum interzis, fiind inchis si semnalizat. Ce-i drept, ne sprijinim pe motorul unui vehicul de teren bine pus la punct. De fapt, de abia acum incepe cea mai spectaculoasa parte a Drumului Regal.
Zona alpina
Masina urca pieptis pe bolovanisul de pe DN 67C, ajungand in zona alpina. Aici natura, in generozitatea sa, ne rasplateste oferindu-ne o priveliste ce ne taie respiratia. Verdele crud al ierbii, combinat cu albastrul pur al cerului si o liniste totala ne dau senzatia de inceput de lume. La cativa metri trei gramezi de pietre, puse intr-un anumit fel una peste alta ne intriga. Este clar ca sunt facute de mana omului, dar sensul acestora ne scapa. Regizorul Budrala ne explica sensul prezentei acestor gorgane de pietre: „oameni de piatra” – sau „6 momai” – invaluiti in mistere mitice, facuti de ciobani in dorinta de a-i pazi pe ei si pe mioarele lor de stihii, dar si paznici si companioni ai muntelui, atunci cand ei vor pleca. Ne reculegem cinci minute, respirand aerul tare al piscului, dupa care purcedem la drum. Serpentinele se insiruie una dupa alta, dandu-ne fiori: Stefanu, Carbunele, Urdele, drumul este atat de stramt incat ai senzatia ca nici macar o adiere de vant nu mai are loc intre tine si peretele muntelui…, iar in partea cealalta este abisul. Brusc, ragaz in care ne tinem respiratia, muntele a disparut, ne aflam pe platou, pe varful Papusa.
Dintr-o data, vremea se schimba, din abisul de sub noi incep sa clocoteasca aburii, ca dintr-un ceaun pus pe foc. In cateva minute varful Papusa este inconjurat de nori grei, brazdat de fulgere si zdruncinat de tunete. Micul nostru moment de bucurie de cuceritori se intrerupe brusc. Incepe sa ploua cu gheata, asa ca ne adapostim in masina. Ploaia conteneste brusc, dar lasa in urma ei o ceata deasa si jilava.
Pornim spre poalele muntelui, spre Ranca si apoi spre Novaci. In drum intalnim vreo 30 de mountain bickers, toti straini, din Germania si Austria, dar nici tipenie de turist roman. Pacat! Macar daca se va gasi cineva sa organizeze excursii pe acest traseu cu masini de teren, de genul „off road” si tot ar fi un pas inainte. Poate ca atunci si zona ar incepe sa iasa din amorteala si s-ar face cateva cabanute sau macar s-ar asterne ceva macadam pe drum, pentru a-l face mai accesibil.
In 1935, la inaugurarea Drumului Regelui, Carol al II-lea si suita sa au parcurs traseul Salistea-Novaci in opt ore. In zilele noastre, ca sa ajungi pana pe pisc, pe varful Papusa, adica doar jumatate din drum, cu un automobil de teren de marca iti ia opt ore, iar pana in Novaci mai faci inca doua ore.