De altfel, asupra a ceea ce a inceput in 13 iunie 1990 fusesem avertizati (si noi, si cititorii nostri) in concisul articol SCENARII semnat de Tia Serbanescu pe prima pagina a „Romaniei libere” din 4 aprilie 1990: „Reteta ar arata schematizata, cam in felul urmator: se ia o demonstratie, se lasa sa se desfasoare pe cat cu putinta cat mai nebagata in seama, apoi, cand atmosfera se incinge usor, se introduce in scena grupul de figuranti (prevazuti fie cu unelte, fie cu sticle, fie cu lozinci sau doar hartiute, dupa caz), care produce cuvenitul moment de suspans. Apoi figurantii dispar si lasa masele prada sentimentelor care le-au cuprins: indignare, furie sau chiar violenta – dupa temperament sau conjuncturi istorico-geografice. In continuare, scenariul se desfasoara pe un comentariu amar, care are menirea sa mai convoace o suita de artisti amatori in scena. Acestia condamna cu hotarare scenele anterioare si ne arata cu degetul personajele care trebuie arestate ori Ð iarasi dupa caz, sau dupa interes Ð compromise. Dupa care intervine si hazardul, avand grija sa urmeze o emisiune TV sau niste articole bine simtite, sau cateva fotografii sau cateva hartii raspandite pe ici pe colo, prin punctele esentiale ale capitalei sau ale oraselor resedinta de judet, care puncteaza cum nu se poate mai bine, adica pe intelesul tuturor, ca distributia pe care ati urmarit-o evoluand in scenariul respectiv, ca si in cele de mai inainte, din Bucuresti, Timisoara, Tg. Mures, Cluj sau Iasi sau, iarasi, Bucuresti Ð Timisoara etc. era alcatuita din resturi legionare sau trufandale fasciste, din elemente lipsite de patriotism, din aventurieri fara scrupule, din persoane fara capatai precum si din colaboratori externi Ð pe care te si miri de ce i-or mai fi si contactat daca erau atat de negri la suflet. La sfarsitul acestor super-productii, spectatorilor nu le mai ramane decat sa se inchine si sa se roage lui Dumnezeu sa nu le duca pasii in vreunul din locurile actiunii, iar daca totusi e crud si ii duce, nu cumva sa le fie retinut chipul pe vreuna din peliculele sortite eternitatii de dinainte si de dupa 20 mai”.
Noi nu doream sa fim in alta parte, vroiam sa fim „in mijlocul actiunii” si, cu toate riscurile, stiam ca le suntem datori cititorilor cu informarea corecta asupra evenimentelor.
Scenariul desfasurat din dimineata zilei de 13 iunie urma traseul „clasic”, cu un plus de violenta si cu o regie de-acum mai experimentata. Cand primele marturii directe ale brutalitatilor abia petrecute in Piata Universitatii au ajuns la redactie, am hotarat ca pe cele mai elocvente fotografii secretarul de redactie Ionel Persinaru sa scrie: violenta… Avea sa fie tema ceasurilor urmatoare, cu apogeul in zilele de 14-15 iunie.
Intamplator (sau, poate, nu), motto pe frontispiciul ziarului „Romania libera” pentru luna iunie nu mai era „Somnul natiunii naste monstri”, care fusese perfect pentru luna mai, cand se votase somnambulic in Duminica Orbului, ci, iarasi premonitoriu, reluand o tema a demonstrantilor din Piata Universitatii Ð si ea preluata din amara constatare a tinerilor nostri din Decembrie '89 Ð „Ne credeti doar cand murim”. Chiar daca, din redactie n-a murit nimeni Ð slava Domnului! – aveam insa sa aflam ca, fie in infernul numit Magurele (ancheta, peste putin timp, semnata Sorin Rosca Stanescu), fie in alte cotloane rezervate torturii si crimei, au fost omorati oameni nevinovati (ancheta de mai tarziu a lui Eugen Dichiseanu si Tudor Artenie).
„Fara nici un dubiu, guvernul provizoriu al Romaniei (inca nu fusese validat in proaspatul Parlament „ales” al doilea guvern Roman Ð n.n.) este incapabil sa reactioneze fara violenta” Ð asa debuta reportajul evenimentelor din dimineata de 13 iunie, publicat in „Romania libera” din 14 iunie. Un ziar care ne va costa scump Ð ar zice unii. Dar, in primul rand, minerii nu citeau ziarele. Cel mult, priveau Televiziunea Romana „Libera”… Condamnarea noastra fusese anterioara si nu fusese dictata de mineri.
(va urma)
Din nefericire, tot n-am avut spatiu pentru a „inchide” aceste simple amintiri. Voi continua, asadar, cu riscul de a-mi plictisi cititorii… Putini!? Oricat de putini, le multumesc pentru ingaduinta si Ð azi, miraculos! Ð sprijin.
