În posteritatea imediată a lui Constantin Brâncuși era clar pentru foarte mulți pragul pe care omul plecat din Hobița Gorjului l-a creat în sculptura universală. Câteva personalități din diaspora au și dat neîntârziat exegeze cuprinzătoare (Ionel Jianu, Brâncuși, 1963; Petre Neagoe, The Saint of Montparnasse, 1963; George Uscătescu, Brâncuși y el arte del sigla, 1976). Mai târziu, grație unor cercetători minuțioși și dedicați, s-a înaintat spre inventarierea operelor lui Constantin Brâncuși (Ion Mocioi, Brâncuși. Catalogul operelor, 2017) și a prezenței lor în țară (Barbu Brezianu, Opera lui Brâncuși în România, 1974), inclusiv a arhivei (Constantin Barbu, Arhiva Brâncuși. Antologie, 2017).
Dar, chiar și în cazul mereu inovativului Constantin Brâncuși înaintarea spre monografia cuprinzătoare este lentă. De altfel, pe fondul redusei dezbateri asupra inițiativelor, rămâne în continuare în cultura României o lipsă – aceea a prea puținelor preocupări monografice. Iar astăzi, în condițiile evidentei confuzii a valorilor, lipsa devine păguboasă. Vezi destui, tineri și mai puțin tineri, năpustindu-se să dea scrieri formal cu pretenții, înainte de a-și fi încercat puterile explorând până la capăt măcar un autor. În fapt, chiar personalități în domeniile reflexive au început cu monografii – cu monografiere începe efectiv construcția propriei personalități și opere. Prin monografii autorul poate dobândi contur, iar prin nenumărate monografieri o cultură își stabilizează exprimările maxime și reperele.
Dar, cum se constată ușor, fără examinări asidue și, în final, monografieri, nu se poate valorifica un autor de referință, nici măcar în țara culturii sale! Or, în cazul lui Constantin Brâncuși, sculptorul care a contribuit substanțial la emergența modernității târzii, este clar că, oricâte piese (desen, pictură, sculptură) ai putut vedea dintre cele 720 inventariate, nu poți să nu sesizezi că în ele este vorba de o privire proprie asupra lumii, care se cere reconstituită pentru a înțelege până la capăt întrega operă.
De altfel, „Mon jeu est à moi”, a spus chiar sculptorul, dându-ne astfel cheia înțelegerii operei sale (Sorana Georgescu-Gorjan, Așa grăit-a Brâncuși. Ainsi parlait Brâncusi. Thus Spoke Brâncusi, Scrisul Românesc, Craiova, 2011, p.129). El mai spunea, de pildă, că „am plecat de la Rodin, l-am supărat, dar trebuie să-mi caut calea mea. Am ajuns la simplicitate, pace și bucurie” (p.129). Iar reflecții de acest fel sunt multe în lăsământul său.
Folosirea cheii lasă însă și azi de dorit. Va trebui asumat, dincoace de relatarea istorică și de abundența de reflecții exegetice despre un creator sau altul, că numai cu istorie nu se obține niciodată semnificația întreagă a unei opere. Apelul deja clasic al lui Dilthey la a capta, plecând de la datele istoriei, trăirea unui autor și, cu aceasta, viziunea lăuntrică, spre a o înțelege biografia și opera, rămâne mereu actual.
Am mai argumentat în alt loc (A. Marga, Gândirea altfel. Studii românești, 2016) că de la o asemenea optică trebuie plecat pentru a face un pas înainte – înțelegerea integrativă a operei brâncușiene. De aceea, la evocarea, ce se face în mod obișnuit, a imensului talent al lui Constantin Brâncuși și a datelor vieții sale, este de adăugat mereu examinarea cu perspective deschise a personalității.
Fără îndoială că achizițiile brâncușologiei, mai ales când sunt datorate celor care au fost în preajma lui Constantin Brâncuși – începând cu Peter Neagoe, Petre Pandrea și V. G. Paleolog, dintre români, și Carola Giedion-Welcker, Walter Pach și Robert Payne – sunt de încredere. La fel sunt și exegezele celor care au reconstituit scrupulos date ale vieții și operei, precum Barbu Brezianu și Sorana Georgescu-Gorjan. Dar, oricât de amănunțite ar fi datele despre un autor și oricâte reflecții despre ceea ce a făcut, rămâne deschisă întrebarea asupra intuiției sau viziunii conducătoare care a stat la baza lucrărilor sale.
În continuare, Petre Pandrea a descris cel mai plastic și profund înrădăcinarea în istoria locurilor natale a felului de a aborda lumea al marelui sculptor: „Brâncuși a fost un tipic pandur al spiritului. Prin nucleul ideativ inițial este un artist oltean și un român cu valabilitate mondială, cu teme, probleme, aspirații și soluții universale” (Petre Pandrea, Brâncuși. Amintiri și exegeze, Meridiane, București, 1976, p.155-156). În acest fel, se explică mai bine atât ascendența carpatică, cât și nivelul înalt al performanței, la distanță univocă de cei care îl autohtonizează fără probe pe Constantin Brâncuși și-i reduc involuntar mărimea, cât și de cei care-i detectează cu totul parțial mesajul, căci nu-i cunosc rădăcina.
Dar, monografia care să ni-l redea pe Constantin Brâncuși vizionarul care se exprimă în sculptură se lasă așteptată. Mai ales că sculptorul Constantin Brâncuși a contribuit inconfundabil la crearea modernității artistice, însă nu mulți artiști îl concurează în reflexivitate. Încă și mai puțini sunt creatorii care să-l egaleze în autoformare. Iar în capacitatea dovedită de inovare a unui întreg domeniu, cum a fost cel al sculpturii, deocamdată puțini îi stau alături.
S-a spus simplu și edificator că la Constantin Brâncuși “marea unitate a omului și artistului, a persoanei și operei se manifestă cu acuitate” (Carola Giedion-Welcker, Constantin Brâncuși, 1958, Meridiane, București, 1981, p.22). Iar dacă observăm desfășurarea vieții și operei sale, ne vine în minte “demonul” lui Socrate – acea voce lăuntrică ce-i prefigura unui om calea de urmat.
Biografia lui Constantin Brâncuși este prima probă a acestei susțineri. Despre ea se știu deja multe, grație contribuțiilor multora (la cei deja citați adăugându-se V.G. Paleolog, Tinerețea lui Brâncuși, 1967; Petru Cormarnescu, Brâncuși, 1972; Doina Lemny, Cristian-Robert Velescu, ed., Brâncuși inedit. Însemnări și corespondență românească, 2004; Ion Pogorilovschi, Brâncuși Geneza 1905-1910, 2007). Terenul nu a fost însă parcurs până la capăt.
De câteva zile, suntem în posesia celei mai noi tentative de a surprinde ceea ce-l preocupa de fapt pe Constantin Brâncuși pe traseul vieții sale și ținea de “demonul” și „proiectul” său lăuntric. Este vorba de cartea efectiv monumentală a lui Alexandru Buican, Brâncuși. O biografie legendară (Actaeon Books, Baia Mare, 2023). Prozator, dar și neobosit și cunoscut cercetător, ce-și împarte viața între New York, București și Baia Mare, domnia sa a dat monografii pline de noutăți (The Impaler. A Biography fo Vlad III Dracula, 2007, și Brâncuși. O Biografie, 2012), iar, acum, se încumetă să caute să prindă în cuvinte „portretul interior” al marelui sculptor.
Din capul locului, se poate spune că demersul lui Alexandru Buican este o reușită certă, prin anvergura biografierii. Pe cele peste opt sute de pagini sunt atât de numeroase contribuții proprii de detaliu, încât rezumarea ar duce fatal la o listare incompletă.
Reușita este certă și prin noutățile majore pe care le aduce. Prima care se impune atenției este extinderea hotărâtă a materialelor de arhivă puse în valoare, spre arhivele americane. În SUA Alexandru Buican a găsit noi documente relevante pentru viața și creatorul Constantin Brâncuși și le-a exploatat, alături de materiale deja cunoscute. „Dezgroparea” de noi izvoare este un pas specific, cartea fructificând corespondența lui Constantin Brâncuși cu sponsorii săi americani și suporterii săi francezi.
A doua noutate ce se impune atenției este explicarea operei prin „incidentul biografic” (p.11). Alexandru Buican este de părere că în exegeza brâncușologică ar trebui “accentuat omul Brâncuși”, iar dincoace de întreaga brâncușologie „biografia adevărată trebuia încă să fie scrisă” (p.13). În optica sa, pentru această biografie, sursele americane sunt decisive pentru evoluția de la un moment dat și consacrarea definitivă a lui Constantin Brâncuși.
A treia noutate a cărții Brâncuși. O biografie legendară este repunerea întregii discuții despre Constantin Brâncuși sub controlul surselor. Alexandru Buican spune că, „vrând să descifrăm <misterul Brâncuși>, am respins din capul locului un cifru aprioric și, ca să nu ajungem la o rezolvare arbitrară, am ținut seama de documente” (p.15). El mărturisește că „noi am lucrat deci în cea mai deplină izolare, acasă sau în sala de bibliotecă, și nicio afirmație care apare în carte nu este în afara unei surse scrise” (p.17).
A patra noutate este concentrarea analizei spre captarea portretului lăuntric al lui Constantin Brâncuși, Alexandru Buican argumentând simplu că „scopul ultim al oricărei biografii este descifrarea unui portret interior” (p.15). În condițiile în care Constantin Brâncuși era în realitate un om singuratic și deliberat spectator la disputele curentelor artistice, restituirea „portretului interior” devine și mai necesară, chiar dacă mai dificilă.
Grija documentării fiecărei aserțiuni și epuizarea teoretic deplină a izvoarelor caracterizează mai mult decât orice monografia Brâncuși. O biografie legendară. Această grijă face ca practic la fiecare pagină să fie aspecte noi, ale unui portret viu al lui Constantin Brâncuși. M-au impresionat documentarea „dorului de ducă” (p.48), continuu la tânărul aspirant la consacrarea în sculptură, nașterea lui a doua oară la Craiova, a contiguității cu cercul lui Macedonski, a „neîncrederii” (p.83) timpurii în „modernismele” artelor plastice, a înfruntării eroice a pasajului de lipsuri materiale (p.115), a gravitării în jurul lui Rodin. Cu reflecția edificatoare: „idolatria ce-l înconjura pe maestru nu poate să fie pe placul lui Brâncuși, care, din fire, suportă greu orice fel de autoritate și care are, mai ales, conștiința propriei valori” (p.123).
Alexandru Buican a pus în mișcare resurse documentare mai ample decât orice monografie pentru a reconstitui înaintarea oarecum irepresibilă a tânărului Constantin Brâncuși spre el însuși în interacțiune cu mediul din care veneau comenzi semnificative (p.141). O serie remarcabil de lungă de întâlniri memorabile, precum cea cu Margit Pogany, sau participarea la „Sâmbetele” lui Apollinaire (p.175), îl fac pe Constantin Brâncuși să perceapă că în atmosfera pariziană are șansa unei „aventuri estetice care i se pare „o minune>” (p.183). Parisul îi aduce recunoașterea printre exponenții modernității, dar Chicago și americani interesați de artă îi asigură consacrarea în lumea largă. Bătălia pentru arta modernă se mută la New York, Constantin Brâncuși ia parte la ea (p.231), iar istoria artei înregistrează o schimbare.
Monografia Brâncuși. O biografie legendară reconstituie cu noi detalii ceea ce a urmat consacrării, începând cu „anii nebuni” (1919-1929), pe planul vieții strict personale a lui Constantin Brâncuși, al interferenței acesteia cu tinere ale timpului, al reflecțiilor artistice și contactelor cu personalități ale epocii și mai ales, al realizării operelor care îl vor reprezenta. Alexandru Buican își asumă să rescrie mai toate momentele cunoscute ale biografiei lui Constantin Brâncuși și le aduce, cu surprinzătoare observații, la o abordare nouă ca documentare, dar, adesea, și ca unghi de abordare. Constanta sa preocupare este fidelitatea în gradul cel mai înalt posibil față de ceea ce a fost. El ține să ia explicit distanță de clișeele și fabulațiile ce înconjoară și azi subiectul și, la un moment dat, scrie: „După 1989, au apărut, într-o notă tipic românească, tot felul de falsuri infantile și au explodat o mulțime de scandaluri. Un ziar a putut să anunțe chiar că o versiune a Domnișoarei Pogany s-a vândut <la o gură de metrou>”.(p.716).
Teza cheie a monografiei datorată lui Alexandru Buican este pe cât de simplă în aparență, pe atât de întemeiată. Anume, aceea că „formula sufletească a lui Brâncuși nu trebuie căutată nicidecum în țărănia lui, fapt cu totul accidental și puțin relevant, ci tocmai în geniul său” (p.718). Formula „prince paysan”, la care chiar reflexivul Constantin Brâncuși a concedat, este mai potrivită. Alexandru Buican consideră că „mai fructuoasă este o încercare de definire a trăsăturilor personalității sale prin caracterul lui oltenesc” (p.718) – este vorba de „natura independentă, indisciplinată și refractară” a olteanului.
Faptul are implicații mai întinse decât se crede. Cum spune Alexandru Buican, „pentru Constantin Brâncuși să-și așeze satul în mijlocul Parisului era o necesitate. Iar pentru noi o axiomă ce trebuie dovedită. Poporul român n-a ieșit din sat încă. Un Brâncuși îmbrăcat în frac și instalat confortabil pe Champs Elysees este de negândit. Dar nu din cauză că era <țăran>, ci din cauză că era arhaic. Deși atrăgea atenția asupra importanței ideii de <artizan>, el depășea tradiția renascentistă a acestui tip de creator, înscriindu-se pe o tradiție mai veche” (p.720).
De aceea, Constantin Brâncuși a și putut spune ceva greu de priceput la prima ascultare: „Arta abia începe” sau „Eu, cu noul meu, vin din ceva foarte vechi”. Constantin Brâncuși avea, insistă Alexandru Buican, anvergura unui filosof în termenii artei. Dar el nu a mers spre deformarea obiectelor percepției pentru ca obiectele să nu mai semene cu ele însele, precum Picasso, ci a forțat obiectele să semene cu ele însele. Pasărea este un exemplu elocvent – ea este pasăre doar semănând cu ea însăși.
Din acest punct de vedere „Brâncuși transcende sculptura, care devine numai un mijloc în vederea unei realizări mai înalte (p.721)”. Constantin Brâncuși este, astfel, un „trezitor la realitate” – și și-a marcat posteritatea în acest rol. Atunci când este veritabilă și la performanța maximă, arta înnoiește viziunea. (Cuvânt la lansarea volumului Brâncuși. O biografie legendară, Cluj-Napoca, 10 noiembrie 2023)
