Când unii întorc privirea înapoi cu mânie sunt luați de cap și întorși cu fața spre viitor. Ei n-au voie să privească înapoi cu mânie, pentru că trebuie să rămână sclavi mereu și să meargă înainte cu capul plecat.
Pentru conștiințele lucide, Ardealul a rămas un fel de regiune Vrancea din punct de vedere a seismelor etno-politice. La o scară mai mică vedem și aici reprodusă ipocrizia care acoperă conflictul global dintre conservatorii naturii umane și neomarxiștii antiumani. Ultimii vorbesc mereu de viitorul transformist, trăiesc în viitor la nivel de discurs, iar trecutul civilizației europene creștine cu acumulările lui milenare e privit ca un balast. În același timp, acești futurologi mesianici sunt obsedați de trecutul minoritarilor oropsiți ai vremii. Văd doar răni ale trecutului în memoria omenirii, pentru categorii care au și suferit, dar care ne sunt prezentate doar în lumina suferinței pentru a obține efectul de victimizare totală. Paradoxal, există o obsesie a trecutului în rândul acestor profeți ai transumanismului. Doar ei au voie să-și lingă rănile trecutului și să ceară despăgubiri morale de la descendenții albi. Când invocăm noi suferințele românilor din Ardeal suntem considerați depășiți, tributari trecutului și antieuropeni. Neomarxiștii noștri publici, parte din ei încadrați în sistemul universitar racordat la conducta soroșistă, anatemizează imediat orice reacție de opoziție, taxând ca anti-occidental pe oricine nu își coase la piept ecusonul neomarxist. În răstimp, intelectualii și politicienii occidentali conservatori demască public, nu clandestin, derapajele societății neomarxiste.
Culmea incoerenței propagandistice o găsim tot la acești paznici coloniali distribuiți în toate punctele strategice ale societății românești, pentru care a fi naționalist a ajuns să fie sinonim cu a fi putinist. E la mintea oricui să știe că susținătorii în genunchi ai unor superputeri, oricare ar fi ele, sunt ostili automat românismului. Atât de mult s-a compromis ideea de interes național, încât acel ”prin noi înșine” a dispărut complet din subconștientul colectiv românesc.
Dincolo de vrajba noastră antiromânească, monopolul binelui moral reprezintă ținta unor bătălii milenare de-a lungul istoriei omenirii. Cei care cârtesc împotriva folosirii tehnologiei cu scopul degenerării rasei umane sunt socotiți retrograzi, potrivnici progresului, inadaptați, conspiraționiști. Toate aceste etichete propagandistice se dezlipesc ușor la contactul cu suprafața aspră a adevărului. Inteligența artificială și tehnologia de vârf se produc și în părți ale lumii care nu sunt contaminate de neomarxism. Poți face roboți și să te închini în același timp tradiției tale religioase. E indusă ideea falsă că doar dacă ești de partea neomarxismului antiuman ești în favoarea progresului tehnic. Când au apărut uriașele Boeing-uri pe cerul lumii, oamenii au continuat după aterizare să intre în biblioteci, catedrale sau să-și cumpere case la țară și să respectul ritmul natural al vieții. Vorba lui Petre Țuțea: ”dacă merg cu trenul nu înseamnă că zeul meu e calea ferată”. Cu toate modificările pe care le aduce la nivelul mentalității și a vieții, tehnologia nu atrage implicit după sine o ștergere a valorilor tradiționale. De fapt, tehnologia e confiscată politic de acești ingineri sociali care vor să slăbească și să subjuge tehnologic natura umană.
Un alt mit este cel al inteligenței artificiale care va lua locul creatorilor. Creația nu reprezintă o activitate care să țină de necesitățile vieții. Faptul că inteligența artificială va fi burdușită cu algoritmi literari, muzicali sau vizuali, produși tot de geniul uman de-a lungul istoriei, nu va duce la destituirea omului din rangul său divin de ființă creatoare. Din simplu motiv că a crea nu reprezintă o servitute incomodă de genul activităților mecanice care iau mai mult timp atunci când sunt lucrate manual. Creația reprezintă o formă de libertate a spiritului uman și nu e condiționată de determinările realității imediate. Pe deasupra reprezintă o manifestare a voinței, un elan moral care conduce către un țel. Dorința personală de-a sluji un ideal moral, spiritual, prin actul creației, nu va putea fi înlocuită de roboți. Geniul nu e doar creier, e un amestec de ingrediente umane în care regăsim și trăsături sufletești, morale, plus pecetea culturală a locului. Robotizarea e posibilă doar prin dezbrăcarea omului de hainele locului și a sufletului său, pe când creația umană de geniu, nu.
Suntem încurajați însă să credem că totul e posibil pe platoul capitalismului de supraconsum, menit a ucide civismul real, care e înlocuit cu un civism de ong, finanțat și dirijat anume pentru a susține drepturi artificiale. O bună diversiune pentru a uita de cenzura adevăratelor libertăți. Toată lumea aleargă haotic după bani, prin urmare toate fundamentele civice sunt irelevante. Dacă trăiești într-o societate în care doar banii contează, prezența sau absența unor drepturi elementare devine secundară.
În tot acest climat global tulburat avem și noi noaptea noastră furtunoasă pe care o petrecem într-un pahar cu apă sau cu licori bahice, ca apoi să dăm iama prin târg în căutare de stăpâni.
În opera sa ”Instituțiile” – Iustinian relatează un fapt de o teribilă actualitate pentru mentalitatea românească: ”Se spune că un cavaler roman, Lucius Veratius, pentru a se distra se plimba prin for și pălmuia în dreapta și stânga, iar un rob, casierul său, îl urmărea și plătea fiecărui pălmuit douăzeci și cinci de ași”.
Asta facem noi ca politică externă, căutăm cu ardoare stăpânul pentru a fi pălmuiți și umiliți contracost. Facem asta și la noi acasă, în mod individual, unde ascensiunea socială e favorizată de palmele jupânilor. E adevărat că și prin forul global, ființa umană umblă cocârjată și diminuată, încasând cu o voluntară voluptate palme în numele așa-zisului progres.
