Fabricarea unor lideri ai așa-zisei societăți deschise și promovarea lor în Estul postcomunist a dat iluzia democratizării liberale. România a trecut prin acest proces în ultimii 33 de ani, prin urmare ne putem uita la țări precum Ucraina sau Republica Moldova, aflate la începutul unor astfel de experimente, cu luciditatea celor care au simțit pe propria piele cum speranțele s-au preschimbat în iluzii ofilite. Manipularea speranței continuă pe meleaguri învecinate.
Toate frământările și reformele instituționale din Moldova, ne aduc aminte de România prefacerilor postdecembriste. Este adevărat, Moldova, fiind mai puternic rusificată, se desparte mai greu de trecutul comunist şi probabil că niciodată de tot. De fapt, e folosit abuziv termenul de comunist, de aceea există riscul să ne pierdem în ceva vag şi abstract. Concret, este vorba de o oligarhie călare peste ţară. Nu altfel au stat lucrurile la noi. Cu toate acestea ele în profunzime nu s-au schimbat. Ţări ca România şi Moldova nu se vor democratiza niciodată. Va exista mereu o oligarhie politico-economică ce va negocia interesul ţării cu marile puteri. Indiferent ce regim vine, aceste ţări nu vor avea libertate. Paradoxal, noi ar trebui să spunem că o avem. Formal s-au câştigat toate libertăţile. Ele nu înseamnă însă nimic, atât timp cât nevoia unora de-a intra în instituţiile statului cu scopul de-a obţine doar puterea de-a jefui, nu poate fi domolită decât de adversarii ce râvnesc acelaşi scop. Ca simplu cetăţean al unei ţări în care instituţiile statului sunt controlate de o mafie politico-economică nu ai cum să te simţi liber. Eşti inevitabil pradă unui sistem care nu vine de loc în interesul tău, care te calcă în picioare şi căruia nu i te poţi împotrivi pentru că rişti să mori de foame. Ca simplu angajat în România, indiferent că eşti în sistemul privat sau de stat, viaţa e la fel. De fapt, în România sistemul privat este unul fals. În bună măsură marile afaceri private sunt bucăţi smulse din averea statului. Indiferent de poziţia ierarhică, trăieşti nu ca să munceşti performant, ci pentru a fi căţelul superiorului tău, care, la rândul lui, se închină altui dulău mai mare. Pe lângă asta competiţia este în a te descurca şi nu pentru a fi productiv şi eficient.
Toată această stare de fapt înseamnă lipsa democraţiei reale. Câştigul obţinut de România în 1990 a fost unul la nivelul libertăţilor elementare, fundamentale. Dreptul la liberă circulaţie, libertatea presei, toate acestea nu sunt decât mijloace ale democraţiei. Aceste mijloace pot fi folosite în scopuri contrare democraţiei, simpla lor existenţă şi funcţionare nu garantează o viaţă liberă. La noi puterea se moşteneşte din generaţie în generaţie, iar societatea este dependentă de politic. Politizarea instituţiilor este cancerul care omoară democraţia. Dependenţa economicului de politic aduce cetăţenii la stadiul de robie socială. Numirile sunt politice, sistemul de pile ucide orice meritocraţie, iar de aici proliferează, servilismul şi şpaga. Concursurile sunt trucate, licitaţiile la fel, alegerile şi ele, diplomele, meciurile de fotbal, totul este un blat naţional. Dacă ar fi politizate doar vârfurile instituționale ale statului iar zona mediană ar fi deschisă spre competențe, am avea o șansă. Însă la noi totul s-a politizat, de la creștet până la talpa statului. De la portar la funcționari culturali neaveniți, totul e rezervat exclusiv pentru pilele de partid. De fapt nici nu se doreşte să fie altfel, dacă ar exista o piaţă economică de sine stătătoare ca în Occident, unde indiferent de alternanţa la putere, sistemul economic funcţionează de la sine, atunci politicienii români şi-ar pierde jobul. Aşa, statul controlează economic totul, iar cine ajunge în fruntea lui, pune mână pe pâine şi cuţit. În tot acest mediu poluat de corupţie, democraţia este sufocată.
În Moldova, mai devreme sau mai târziu, forțele antioccidentale nu vor mai însemna o reală amenințare, iar partidele democratice vor cânta euforic dimpreună cu populaţia câştigarea unor drepturi elementare şi ieşirea din chingile unui fost stat poliţienesc. Nu este puţin lucru şi nu merită minimalizat acest fapt. Doar că acest câştig înseamnă dobândirea unei normalităţi, însă aerul nu devine mai respirabil odată cu democraţia formală, noi, românii, am demonstrat cu prisosinţă acest fapt, de treizeci și trei de ani încoace. Democraţia este subtil gâtuită într-un regim de mafie politico-economică spre deosebire de o dictatură făţişă. Totul este mult mai camuflat, iar aparenta libertate de mişcare scade presiunea socială care ar putea periclita interesele oligarhiei. Aşa suntem liberi să facem circ de dimineaţa până seara, avem libertatea de-a face măscări în direct, cam acesta este marele nostru câştig.
De aceea, ţări precum, România, Ucraina, Moldova fac parte din categoria celor care nu vor cunoaşte niciodată stadiul de democraţie occidentală. Hoţia, şpaga, minciuna sunt adevăraţii duşmani ai democraţiei, iar ei nu numai că nu au fost suprimaţi, ba chiar s-au înmulţit. Aceasta e adevărata dictatură de care n-am scăpat şi de care probabil nu vom scăpa niciodată, nici noi şi nici fraţii noştri de peste Prut.
