Eminescu pare a fi condamnat întru posteritate a sta între blasfemiatori și sanctificatori. La un moment dat o auto-intitulată Ligă a scriitorilor români a solicitat canonizarea poetului. Se invoca atunci ca argument întru sfinţirea ortodoxă a lui Eminescu, faptul că s-a născut din părinţi ortodocşi şi a făcut şcoala primară ortodoxă. Pe deasupra mai erau pomenite şi câteva interpretări forţate care erau menite a sugera vocaţia religioasă a unor texte poetice.
Argumente ce trădau o inocență intelectuală, suficientă pentru unii atunci când se pleacă în fața unor genii. Și nu doar pentru că se putea replica cu versurile aceluiași poet: – ”Religia – o frază de dânşii inventată, Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug, Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată, După ce-amar muncirăţi mizeri viaţa toată, Aţi mai purta osânda ca vita de la plug?” – ci pentru că Eminescu pornind din creuzetul național a atins spiritul universal.
De la ”Eminescu să ne judece” s-a trecut la judecarea lui Eminescu de către cosmopoliții culturali cu beneficii. Iniţiatorii demersurilor patetico – adulatorii reușesc mereu reactivarea criticilor naturalişti ai poetului care ne vor spune din nou că Eminescu era păros, murdar, necioplit, că bea vin şi că-njura cu poftă. Plăcerea castrată a unora de a-l sidefa pe poet naşte pofta barbară a altora de-a distruge falsul hieratism printr-o vulgarizare excesivă. Şi uite aşa se caută a defini un om, unul genial, în afara identităţii sale. Identitatea lui Eminescu nu este dată de faptul că el a fost sfânt pentru unii şi păcătos pentru alţii. Eminescu nu are nevoie de atribute de acest gen. Nu aceasta ar trebui să fie miza posterităţii lui Eminescu. Cel puţin el n-a oferit prin viaţa şi opera sa premisele unui asemenea portret postum. În loc să fie amintită, printre multe altele, gazetăria de forţă şi substanţă a poetului, prin care spun mulţi eminescologi că şi-a riscat poziţia socială, fapt care i-a şi grăbit sfârşitul, se pierde vremea cu demersuri năstruşnice. Ar fi mai de ajutor societăţii noastre de azi nu modelul de sfânt, ci de gazetar mitralieră la foc deschis faţă de toată clasa politică putredă încă de pe atunci. Nu pentru viitorii sfinţi de calendar trebuie să fie Eminescu un model, ci pentru tinerii de astăzi care nu au devenit încă suflete moarte ale internetului, adevărați strigoi online.
Din păcate, slabe speranțe de așa ceva, pentru că marelui poet i se pregătește o lovitură mult mai dură, anularea și radierea sa prin analfabetismul cultural promovat de mișcarea globală – cancel culture. Atunci când Eminescu scria în ziarul ”Timpul” în apărarea vetrei românești, țăranii neștiutori de carte și lipsiți de tipăritura lui aveau șansa unei curele de transmisie prin unii învățători și preoți, pe când analfabeții moderni nu vor mai putea fi treziți din manipulare nici măcar de mințile normale, pentru că nu mai citesc, ci doar ”neurovegetează” pe tik tok.
Discuţia despre Eminescu se înscrie în nota revizionistă din ultimii ani faţă de marile personalităţi ale culturii româneşti, care au avut o atitudine naţionalistă de-a lungul vieţii lor. Îi putem pomeni aici pe Eliade, Noica, Cioran, Goga, Nae Ionescu, şi alţii ca ei, care sunt discutaţi mai degrabă la modul politic decât cultural. Cultura a ajuns să fie politizată la maximum, prilej pentru mulţi pigmei şi complexaţi – care nu sunt în stare să propună modele, ci doar să distrugă ceea ce ei nu vor putea niciodată atinge – de a profita de acest context decadent pentru a urina pe soclul multor statui ale culturii române.
”Procesul” lui Eminescu a fost început prin anii 90`, când printre alții, multipremiatul între timp, Cărtărescu, pentru a distruge vezi doamne, imaginea de idol serafic a lui Eminescu, scotea în relief anumite caracterizări grosolane făcute la adresa poetului de unii contemporani: “Nebărbierit, mânca cu zgomot şi râdea brutal, cu gura plină. Era dependent de cafea şi tutun, înjura “Tu-i neamul nevoii!”, iar cei care-l întâlneau erau dezamăgiţi, căci nu arăta a poet.
Eminescu a cunoscut şi perioade grele, ca orice om demn, care nu se umileşte şi nu se ploconește nimănui. Se ştie că putea pe lângă Titu Maiorescu să-şi facă o carieră, politică sau universitară, dar aşa era el, avea nevoie de libertate, iar preţul libertăţii este mizeria şi foamea. Decât un câine gras şi cu zgardă, mai bine un lup flămând, zice fabula lui La Fontaine, morală după care Eminescu s-a ghidat în viaţă.
Şi vin acum tot felul de căldicei parveniți, care sunt în stare de orice pentru bani şi premii, să-l judece din colţul lor tihnit de intelectuali de salon, pe Eminescu, care a răbdat sânge şi noroi pentru a nu-şi vinde geniul, decât propriei sale conştiinţe. Aceştia au fost în toate timpurile, inclusiv în vremea lui Eminescu, când n-a fost scutit de o grămadă de mizerii. Singurul care a avut doar timpul lui, a fost Eminescu, de restul sunt pline atât vremurile cât şi vremelnicia lor.
Caragiale a fost acuzat pentru o anume blândețe față de eroii săi parveniți. Cu tot geniul său, Conu Iancu se revendică din balcanism. În schimb, pe acești snobi parveniți Eminescu i-a judecat nemilos. De aceea e imposibil a-l situa pe Eminescu într-o geografie spirituală a neamului. Nu e nici moldovean, nici sudist și nici ardelean, e mai degrabă, ”ideea platonică de român”, după cum îl definea Lucian Blaga.
P.S.:
”De-ar veni asupra noastră numai ceea ce-i scris prin fatalitate n-ar fi nimic: am sta sau am cădea cu credința în suflet și din cenușa noastră ar răsări viitorul. Dar nici asta nu ne e dat, căci fatalitatea e între noi înșine, e în acei oameni care au izbutit a constitui din gunoaiele societății române un partid politic și o putere în stat, care au izbutit a băga veninul discordiei în națiune tocmai în momentul în care ea ar avea mai multă nevoie de trezie și de unire, de claritate în conducere și de caractere nestrămutate.” – Mihai Eminescu
Urmărește România Liberă pe Twitter, Facebook și Google News!
