Notăm aici mutarea halucinantă făcută de Mirel Rădoi la 2-1: scoaterea lui Ianis Hagi (min. 87) şi introducerea lui Dragoş Nedelcu, despre care se spune că va fi noul Gică Popescu al Naţionalei noastre, un jucător de o rară luciditate. Imediat, englezii s-au repezit ca lupii. „Pe ei, că se apără, încearcă să păstreze rezultatul!“ – parcă le-a spus Aidy Boothroyd.
Dar a fost ţeapa lor. Din acest punct de vedere, planul tactic al acestei echipe atipice a României a fost mai tupeist şi mai agresiv decât al Naţionalei de Aur. Englezii au crezut că, în tradiţia românească, ai noştri se vor aglomera în apărare („cu fundu-n poartă“ – vorba lui Cristi Chivu, atunci când critica tacticile desuete ale lui Piţurcă), apărând rezultatul.
Repezindu-se în atac, britanicii au neglijat faza de apărare şi a urmat recitalul lui Florinel Coman (care oricum scosese penalty-ul cam aşa cum face un atacant de 30 de ani, adică forţând adversarul să-i mângâie fluierul piciorului cu bocancul). Puştiul subţiratic de acum doi ani şi-a tuns inelele şi s-a făcut un zdrahon rece ca peştele, care te execută fără milă, aşa cum bei cafeaua dis-de-dimineaţă.
Şi asta a fost. Să ne bucurăm de acest meci minunat, apoi să-l uităm un răstimp. Fac o voltă la declaraţia lui Gică Popescu de dinainte de meci: „M-aș bucura să fie peste generația noastră (n.r. – Generaţia de Aur), dar deocamdată nu au realizat nimic. Sperăm să fie măcar debutul unei generații de platină“.
Bun. Aur, argint, platină… Trecem peste faptul că platina e un metal mai preţios decât aurul… Avem un talent grozav să tot scoatem fraze celebre, ca John Fowles în „Aristos“. Să analizăm spusele marelui fotbalist din altă perspectivă.
După Rose Bowl – 1994, comentatorii sportivi au tocat atât cu „Generaţia de Aur“, care nu mai poate fi egalată de nimic în univers, că jucătorilor foarte talentaţi din următoarele generaţii le-a intrat în cap aceasta şi au fost poate condiţionaţi să formeze selecţionate mai slabe. Dincolo de faptul că preeminenţa unui fotbal slab şi corupt şi a unui antrenor depăşit de evoluţia fotbalului modern – Victor Piţurcă – au avut un aport dramatic la contraperformanţele ce au urmat.
Povestea întâlnirilor ritmice ale tricolorilor cu Leul Britanic este însă o pildă emblematică, extrem de semnificativă în context. O pildă despre cum luptă fotbaliştii noştri foarte talentaţi, de generaţii, să scape de complexe. Pe 15 ianuarie 1969, amicalul de lux Anglia–România (1-1). Wembley, 80.000 de spectatori. Vă daţi seama?
Dacă listezi numele jucătorilor de pe teren, şi de o parte, şi de cealaltă, te ia cu sudori reci. La noi jucau Lajos Sătmăreanu, Alexandru Boc, Augustin „Coco“ Deleanu, Dan Anca, Cornel Dinu, Emerich Dembrovschi, Flavius Domide, Florea Dumitrache, Radu Nunweiller și Mircea Lucescu (care era căpitan). Antrenor era marele Angelo Niculescu.
Gordon Banks era în poartă la englezi, apoi jucau, printre alţii, Jackie Charlton, Bobby Charlton (căpitan), Geoffrey Hurst și Alan Ball. Selecționer era Sir Alfred Ramsey, un uriaş al antrenorilor. Psihologic, pentru o echipă plină de complexe ca a noastră, egalul a fost un triumf imens. Cred că valoarea individuală a jucătorilor noştri era mult peste ce au dat atunci pe teren.
La Guadalajara, primul nostru meci a fost tot cu Anglia. 1-0 pentru britanici – pas înapoi. Victorie cu Cehoslovacia, 2-1 (pas înainte), înfrângere cu Brazilia (pas înapoi). Iar au venit ai noştri în ţară, iarăşi totul a fost considerat un triumf.
A urmat reuşirea calificării la Europeanul din 1986, cu perpetuarea complexelor de decenii. Până răspunde website-ul GSP, ca să mă documentez mai bine: deja intra în funcţiune sistema lui Mircea Lucescu, studiată intens de acesta cu maestrul lui, Viorel Mateianu (pusă în faptă de acesta la FC Baia Mare şi prelucrată de Lucescu la Corvinul Hunedoara, apoi la Dinamo). Pe 12 septembrie 1984, tricolorii pierdeau cu 3-2 în faţa Irlandei de Nord.
Pe 1 mai 1985, România făcea 0-0, pe stadionul „23 August“, cu Anglia. Jucători? Legendari. Silviu Lung în poartă, Ştefănescu, Rednic, Klein, Bölöni, Hagi, Coraş, Cămătaru. 11 septembrie 1985 (Wembley) – aproape aceeaşi echipă făcea 1-1 cu Anglia. Ne calificam, dar complexul echipei mici se păstra. Mai ales că luam bătaie acasă şi de la Irlanda de Nord.
A urmat meciul memorabil de la Charleroi, câştigat cu Anglia, cu 3-2, la Euro 2000. Mai ţineţi minte ce făcea Cristi Chivu? Se făcea că centrează, mingea lovea bara, la colţul lung, şi intra în plasă. Să trecem peste asta: era încă un pas în eliberarea de complexele de decenii ale fotbalului românesc.
În fine, ani de zile după ce am scăpat de plaga Mircea Sandu–Victor Piţurcă, ne-am revenit, cu alte generaţii irosite de jucători talentaţi, iar acum aveam iar posibilitatea să mai progresăm un pas, eliberându-ne de complexe. Am reuşit. Fiecare astfel de meci va fi un suport moral-volitiv formidabil pentru vremurile când băieţii aceştia vor forma Naţionala mare. Dar de ce am reuşit?
1. Şcoala de fotbal a lui Gică Hagi, care efectiv a invadat loturile naţionale, e primul factor. Sunt atât de multe de spus… De exemplu: Îl vedeţi pe acest Alexandru Cicâldău ce face pe teren? E ca o maşinărie, nu se opreşte niciodată. Ianis? Mătură tot frontul de atac, imposibil de controlat de adversar, Gică Hagi era mai limitat, venea dinspre stânga… George Puşcaş, phaaaa… Ionuţ Radu? Îmi aduce aminte de un portar de la AEK Atena care sărea ca fluturele peste tot pe unde încerca biata minge să intre în aţe.
2. Jucători crescuţi în alt spirit, cu o altă mentalitate, iuţi, pragmatici, ambiţioşi, şcoliţi în Occident, iubesc presiunea, se montează din miza meciului.
3. Mirel Rădoi, un tip care, pe când evolua la Steaua, a vrut să mănânce geamul de la vestiar de furie că nu i-a ieşit jocul. Ambiţios, inteligent, vorbeşte permanent cu jucătorii. Mai ţineţi minte când era antrenor fără licenţă la Steaua, de credeai că e papiţoi? Îşi bătea joc de el Gigi Becali…
La fotbaliştii noştri e o chestiune moral-volitivă, mentalitară şi de implementare a unui sistem în fotbal. Victoria de vineri se datorează reuşitei pe primele două planuri. Al treilea plan – e treaba lui Răzvan Burleanu să o facă în tot fotbalul nostru, după ce a reuşit, în pofida tuturor, cu promovarea tinerilor.
Cum am mai spus şi-n altă opinie: dacă vom avea în tot fotbalul românesc cinci şcoli ca aceasta pe care a făcut-o Gică Hagi, densitatea de valori de la Naţională va fi de cinci ori mai mare, ceea ce va fi excelent pentru fotbalul românesc, în general.
În rest, capul sus şi să nu ne îmbătăm cu sirop de fructe văratice: mai e mult până departe. Pentru că triumf este când eşti cel mai bun, atunci când câştigi trofeul, altfel sunt numai victorii de etapă. Nota bene: azi urmează, dincolo de faptul că e meci, încă o sesiune de eliminat complexele moştenite de generaţii. De data aceasta, nu ar strica să ne uităm ce palmares avem cu Franţa.
