Ne-am obișnuit, în tumultul prezentului, să nu mai fim atenți la lucrurile importante. Iar unul dintre acestea este respectul pentru înaintașii noștri. Să ne oprim un pic din goană și să ne amintim că suntem datori să ne amintim de cei care au scris istorie în cel mai concret mod cu putință în România: prin munca lor. În România și pentru România.
Pentru că sunt neurochirurg, scriu astăzi câteva cuvinte despre un neurochirurg. Unul uriaș. Cuvinte puține pentru dimensiunea celui despre care scriu – PROFESORUL CONSTANTIN ARSENI
Flacăra științei neurochirurgicale din România a fost aprinsă de profesorul Dimitrie Bagdasar. Iar cel care i-a urmat și a deschis toate capitolele neurochirurgiei românești, inclusiv din perspectiva organizării spitalicești, a fost profesorul Constantin Arseni. Un neurochirurg de o valoare extraordinară, lângă care am „crescut”, alături de alți medici din această specialitate, și eu. Și pentru că la 3 februarie anul acesta s-au împlinit 110 ani de la nașterea sa, mi-am propus să vă spun câteva lucruri despre acest titan al științei medicale românești.
Mi-aduc aminte de prima întâlnire cu domnia-sa. Eram medic secundar și m‑am prezentat la profesorul Arseni împreună cu un coleg. Colegul, mai mare decât mine, i-a spus că vine de la țară și că vrea să facă neurochirurgie. Bine, a zis profesorul, am să te fac neurochirurg. A ajuns la mine. Și tu? Vrei să te faci neurochirurg? Nu. Ai dat examen? Da, am dat. Da’ de ce? Că așa am „găsit” un post într-un spital din București. Profesorul Arseni, în clipa aceea, s‑a uitat la mine fix. Nu știa dacă să mă certe sau să mă dea afară. Se uita fix la mine. Bine, zice, am să te fac neurochirurg! Așa mi‑a zis. Și m‑a făcut neurochirurg.
Profesorul Bagdasar era un om înțelegător și înțelept. Dar nu avea forța colaboratorului său principal, profesorul Arseni, care spunea că, indiferent ce se întâmplă, neurochirurgia trebuie să se impună! Și a reușit să ridice enorm neurochirurgia românească.
Profesorul Arseni s‑a născut la Dolhasca, în 1912. A făcut Facultatea de Medicină la Cluj. Avea o putere de muncă extraordinară și o memorie cum nu am mai întâlnit (nu avea niciodată notițe). După ce a terminat facultatea la Cluj, a venit la București, unde a lucrat la Spitalul de Urgență. Când profesorul Bagdasar a deschis serviciul de neurochirurgie in anul 1935 si l‑a invitat în echipă. A fost primul său colaborator. Studiau cazurile neîncetat. Chiar dacă profesorul Bagdasar pleca acasă, Arseni rămânea în spital. Dormea deseori acolo. Scria tot legat de caz. Stăteau ore întregi la Biblioteca Medicală și se documentau. Își făceau meseria de medici, apoi scriau.
Primul tratat de neurochirurgie din această parte a Europei îi aparține profesorului Bagdasar in limba franceza. A lucrat la acesta în anii 1945‑1946. Un tratat de o valoare deosebită, la care a colaborat si viitorul Profesor C. Arseni, de aproximativ 600 de pagini. Nicio altă țară din această parte a lumii nu a avut atunci un asemenea tratat. După decesul profesorului Bagdasar, Constantin Arseni preia serviciul. Avea 34 de ani. Și transformă serviciul în Clinica I de neurochirurgie, Clinica „Prof. Dr. Dumitru Bagdasar”, în Spitalul Gheorghe Marinescu.
Și a tot extins clinica până a devenit spital în toată regula. Când am ajuns eu acolo, existau secție de tumori cerebrale bărbați, tumori cerebrale femei, secție de traumatologie cerebrală și secție de patologie spinală. Avea chiar și neuroortopedie și chirurgie de nervi periferici. Singurul lucra care lipsea era neurochirurgia pediatrică. Dar a făcut-o și pe aceasta.
Am foarte multe amintiri cu profesorul Arseni. O parte le-am scris în cartea „Călătorii în centrul gândirii”. Dar cred că ar trebui o nouă carte ca să cuprind tot ce a făcut acest om pentru medicina românească. O carte cu multe volume.
După Revoluție, unii l-au judecat. Chiar unii pe care i-a ajutat, i-a adus în București când orașul era închis. S-a spus despre el că reprezintă sistemul vechi. Nu era adevărat. Partidul comunist îl dăduse afară din rândurile sale. Dar era un om dur care cerea performanță de la colaboratori. Poate că duritatea i-a adus și dușmani. Dar câte îi datorăm!…
Este adevărat, avea un ascendent asupra lui Ceaușescu pentru că l‑a consultat Nicu Ceaușescu după un accident rutier. Și când a vorbit cu părinții lui, după ce i-a suturat plaga, le-a spus tăios că va fi mai bine după intervenție pentru că va ieși și alcoolul din el… Ceaușescu a fost impresionat de personalitatea profesorului și de fiecare dată când profesorul a cerut ceva pentru spital, a aprobat.
Era în primul rând un medic, un chirurg de excepție. Era extrem de corect, trata pe toată lumea la fel. Cred că a consultat toți membrii Comitetului Central, dar i‑a tratat ca pe oricare pacient. Iar cu rezidenții era foarte aspru. Nu existau pile sau relații, Doamne-ferește! Muncă și studiu. Un om drept și un formator excepțional de neurochirurgi. Practic, a umplut țara de neurochirurgi. Oradea, Sibiu, Galați, Craiova, Constanța, Brașov etc – s‑a dus și a înființat servicii de neurochirurgie. Îi forma și îi îndemna să plece în țară ca să lucreze cât mai mult acolo.
Profesorul Arseni, în repetate rânduri, ne spunea: „Domnilor doctori, în urma dumneavoastră o să rămână 3000, 5000, 20000 de oameni operați. Mai bine sau mai rău. Dar acești oameni vor dispărea, iar munca voastră se va uita!“ Dar dacă scrii o carte despre acestea, contribui la creșterea neurochirurgiei românești. Mi‑a spus odată: „În urma mea nu știu câte cazuri vor rămâne, dar, dacă las 54 de cărți, voi fi un deschizător de drumuri pentru ceilalți“. Printre nenumăratele cărți pe care le-a scris, inclusiv un tratat de neurologie si neurochirurgie dedicat tumorilor cerebrale in 5 volume, a scris cinci cărți pe hernie de disc lombară și una pe hernie de disc cervicală, multiple monografii de monografie pediatrica. Au rămas și sunt studiate și azi.
Era pasionat să scoată cărți și ne punea și pe noi, colaboratorii săi, să lucrăm, să adunăm materiale și să i le prezentăm. Domnia sa se ocupa de hârtie, de date, de publicație, de editură si de corectarea întregului material. De Crăciun și de Paște făcea o listă cu toți profesorii cunoscuți din lume pe care îi știa și le trimitea colete cu aceste cărți. „Numai așa vor afla că în România există neurochirurgie!“, spunea. Și avea dreptate, iar astăzi este citat în întreaga lume.
Poate că unora dintre dumneavoastră li se va părea prea mult ceea ce am scris eu aici. Eu cred însă că este prea puțin. Însă dacă am găsi în viața noastră câteva minute pe zi în care să ne aducem aminte de cei care ne-au format, indiferent de condiția lor, viața noastră ar avea mai multă liniște și chiar mai multă demnitate.
Le datorăm respect, iar a le ține amintirea vie este un extraordinar mod de a ne arăta respectul. Și nu numai atât. Sentimentul de recunoștință ne umanizează și ne înarmează cu încredere că și noi putem, fiecare în felul său, să ajutăm la formarea generațiilor tinere.
O societate devine puternică atunci când între oameni există respect și onestitate și când știm să apreciem ce au făcut cei dinaintea noastră pentru noi. Iar Profesorul Constantin Arseni a făcut pentru noi, cei din jurul său, dar și pentru țara noastră lucruri extraordinare.
De aceea am scris acest omagiu și fac o reverență adâncă! Vă doresc tuturor multă sănătate!
Urmărește România Liberă pe Facebook și Google News!