Dacă Pro România s-a format din disidenții PSD-ului condus de Dragnea, ALDE a avut la alegerile parlamentare din 2016 un scor bun, dar care nu s-a validat la scrutinul din primăvară.
Ce era de făcut? Profund marcat de neintrarea în Parlamentul European, acolo unde, fie vorba între noi, partidul lui Tăriceanu nu se regăsea în noua formulă „Renew Europe“, o struțocămilă progresist-liberală, n-a avut de ales decât soluția de încuscrire cu partidul lui Victor Ponta. Răii ar spune că Tăriceanu s-a recăsătorit politic.
Pro România a anunțat, încă de la formarea sa, un program politic de factură social-liberală, cu valențe progresiste, în ceea ce privește libertățile umane fundamentale. Intrat pe culoarul socialiștilor, ALDE nu a reușit să-și impună ideile și programele liberale, fie din lipsa unei viziuni economice, fie din incapacitatea miniștrilor desemnați în cele trei guverne succesive de a impune o astfel de agendă.
Până mai ieri, ALDE se confunda cu personalitatea lui Călin Popescu Tăriceanu. Un partid are nevoie mai mult decât de un lider. Prin toate filialele locale bântuia mai deunăzi fantoma deznădejdiei, după eșecul de la „europarlamentare“. Încremeniți în concluzia „ne-au făcut băieții din STS“, decidenții de la vârf n-au avut puterea reînnoirii și reîmprospătării liniei de front și au ales soluția cea mai convenabilă, după principiul clasic: o casă se construiește mai ușor în doi și se dărâmă voinicește doar de către unul.
De partea cealaltă, fără jurăminte de fidelitate pe viață, „până ce moartea ne va despărți“, Pro România încearcă să se capitalizeze electoral cu zestrea de încredere pe care o avea odată Călin Popescu Tăriceanu.
Noua alianță e mai puțin sentimentală și mai mult pragmatică. Numărul scaunelor din Parlament și al aleșilor locali cuantifică, oriunde în lume, forța unui grup politic. Restul e retorică.
Viața politică, în ciuda evidențelor, are o aritmetică politică. Nu ai suficiente voturi în forurile legiuitoare, nu contezi. Nu conduci destule primării, nu te știe talpa țării.
Am mai spus-o, ziua de mâine nu seamănă niciodată cu cea de ieri. Nu numai softurile se resetează, ci și panoplia de figuri reprezentative.
În ultima perioadă, partidul lui Tăriceanu a arătat că nu mai are suflu și nu se poate ridica, fiind numărat la puncte, nu numai de către cei din afara formațiunii, cât și de cei din interior. Fără vlaga unei relansări, a optat pentru soluția la îndemână. Compromisul unei alianțe. Dacă privim de aproape, cele două partide nu par surori, deci nu e un incest politic.
Ca un simplu observator, măsurând și evaluând proiecțiile de viitor ale noului cuplu politic, unul venind de sus și altul de jos, totul pare, de la mijloc vorbind, în echilibru.
Ambele formațiuni au experiența guvernării, ceea ce nu se poate găsi în autointitulata „a treia forță“, adică USR-PLUS.
Sigur că noua alianță va încerca să ocupe ecartul extrem de larg și de generos al formațiunilor apărute din spuma mării, cu un lider despre care nu știm mai nimic, decât că s-a născut în acaretul absorbțiilor de fonduri europene, musai în zonele PSD.
E nevoie de o alternativă la aventurismul de tip neomarxist.
Poate că marele liberal Călin Popescu Tăriceanu își amintește de predecesorul său, George Mârzescu, unul dintre primii oameni politici din Europa, care a stopat prin lege expansiunea flagelului criminal al bolșevismului. Doar după grevele de la Detroit și Chicago din anii ᾽30 americanii au interzis prin lege celulele canceroase ale infarctului politic numit Revoluția din octombrie.
Nu ne așteptăm ca Tăriceanu și Ponta să urce braț la braț pe noul crucișător Potemkin, cu poleială bruxelleză, dar măcar să stopeze ascensiunea ilicită a unei primadone de pe centura politicii.
În ceea ce privește viitorul Guvernului Dăncilă, imediat vor sări vuvuzelele să anunțe prohodul. Există două ipoteze. Fie Victor Ponta va accepta oferta făcută de Viorica Dăncilă, prin care era dispusă să ofere trei ministere formațiunii sale, fie să rămână consecvent celor declarate, că nu intră la guvernare. Mai e și varianta ca ALDE să se retragă din Palatul Victoria, chiar dacă rămâne valabilă sintagma „nu fuge câinele de la măcelărie“. În toate situațiile, Guvernul nu cade. Pe vremea când era prim-ministru, Călin Popescu Tăriceanu a condus un guvern minoritar, cu susținerea PSD pe anumite proiecte.
Nimeni nu vrea să preia acum guvernarea. Astfel încât o consolidare a unor formațiuni cu lideri veritabili, nu scoși din șotronul unității, e binevenită.
Decât cu răul necunoscut, mai bine cu răul tratabil – am spune noi, scepticii.
Poate că și Victor Ponta a învățat din greșelile trecutului, când, aflat prea sus pe val, n-a vrut să împartă cu nimeni aerul înălțimilor, ceea ce l-a costat enorm de mult.
Cum se zice prin lumea progresismului contestatar, o resetare oricând e binevenită, mai ales când ai alături o serie de oameni valoroși ca Sorin Câmpeanu și un ideolog ca Adrian Dobre. Călin Popescu Tăriceanu e mai bun decât morcovul în supa social-liberală, unde fel de fel de găluște cu pretenții de veritas corpore își prezintă plenar grija față de țară. Măcar Tăriceanu a avut o viziune: România, a șaptea forță economică a UE. Timpul nu prea are răbdare, din păcate.