Cu excepția unor momente de eroism autentic și nu de interpretări scenice, istoria noastră a fost și rămâne în continuare dominată de un lung șir de călăi binefăcători, care au stat mereu cu securea deasupra noastră, somându-ne să alegem unde vrem să ne odihnim capul, pe butuc sau în cușcă?
Stabilind ca punct de referință istoria recentă a celor 32 de ani, nu putem remarca în această perioadă nicio excepție de la acest blestem al călăilor binefăcători sub care am căzut. Sub semnul lor a început totul în decembrie 1989, când criminalii binefăcători de atunci au însângerat o țară, secerând 1.000 de vieți, chipurile, pentru a realiza binele social, moral și istoric. Pentru asta n-au fost judecați nici până acum, iar odată cu retrimiterea Dosarului Revoluției la Parchetul Militar pentru refacerea anchetei, probabil că nu vor mai da socoteală nici la anul de apoi. Revăzând scene ale manipulării grosolane din acele zile fierbinți de iarnă, nu putem decât zâmbi amar la secvența în care Ion Caramitru încearcă, chipurile, să-i liniștească de la balcon pe așa-zișii teroriștii puși pe rafale, mai ceva ca pe niște spectatori gălăgioși din sala de spectacol. Aceștia, rușinați, nu îndreaptă arma spre el, dovadă că respectau cultura și mai ales actul dramatic.
De atunci încolo, tot ce a urmat, privatizări frauduloase, țară vândută contra unor șpăgi uriașe, a avut la final ambalajul de cadou binefăcător, țară UE și NATO, evident, nu integrată, ci predată.
La fel a fost și cu justițiarismul bezmetic și samavolnic, o altă reprezentație de forță a călăilor binefăcători. Cei care se grăbesc să pună la colț orice contestare rațională, lipind eticheta de conspiraționist, ar trebui să citească spusele unuia dintre marii conspiratori ai istoriei europene, Talleyrand: ”De fiecare dată când am vizitat o capitală, am fost prevenit că mă aflu în orașul cel mai corupt al Europei și era adevărat”. E tot atât de adevărat că în vremea ”diavolului șchiop”, nu conducea parchetul european, ”Nefertiti” sau ”Slujirea”, cum a fost ea botezată de către doi intelectuali publici cu obligații.
La asta s-a adăugat și patul procustian al corectitudinii politice, unde din când în când sunt așezați întru strâmba lor îndreptare, toți cei care își permit libertatea de-a nu avea dimensiunea impusă de călăii caritabili, prietenoși, dar nemiloși atunci când au în mână destinele și viețile celorlalți.
Partidul așa-zis salvaționist și progresist, care cu al său, ”ciuma roșie” citează din extrema dreaptă a perioadei interbelice, își trage sângele negru din foștii călăi cu aere de binefăcători de dinainte de 1989 și după 1990. Acum a venit și rândul naivilor care i-au votat să simtă pe pielea lor, atât neputința administrativă a acestora, cât și indiferența față de viețile românilor. Au gestionat în anul cel mai crunt al pandemiei de până acum, ministerul Sănătății, și au asistat cu pasivitate la catastrofa umanitară din spitalele românești. Acum că nu mai au ciolanul în gură, plâng pe internet că nu sunt înțeleși de popor, dau vina pe Biserică, pe conservatorismul poporului.
Ne mai spun că suntem departe de-a fi o țară ca afară, uitând că acele țări supradezvoltate care au apetit pentru inginerii sociale și culturale, au și economii productive și o prosperitate pe măsură. Că unora din acele societăți li s-a urât cu binele e o altă poveste. La noi marii revoluționari de catifea uzată au doar grija multinaționalelor, nicidecum a dezvoltării capitalului românesc. Ca apoi tot ei să se mire, cu ipocrizia duplicitară care-i nu părăsește nici în vis, că plebea nu se ridică la standarde europene. Îi pupă pe corporatiști cu forța, ca și cum marea masă de muncitori din corporații trăiește în paradis. Cei mai mulți își blestemă zilele, apoi își alocă o parte din venituri, cabinetelor de consiliere psihologică, și așteaptă vârsta de 35 de ani, când storși și supți precum scoicile goale vor ajunge doar niște carcase aruncate în stradă.
Un alt călău binefăcător al acestei perioade este numitul Câțu, această ființă greu de explicat de către orice antropolog serios. Dimpreună cu ceata de călăi fără plete, dar cu satâru-n mână, ne-a trimis anul acesta, acolo unde probabil ne este locul, în iad, tot spre binele nostru, evident. Și încă și-ar mai dori postul de călău binefăcător al nației, pentru care a luptat cu atâta înverșunare anul acesta, tropăind peste cadavre cu un aer blasfemic de zeu fals care calcă peste apă. Ar fi în culmea fericirii să ne anunțe între valuri sau la finalul neștiut al pandemiei, că el n-a salvat. Morții pandemiei nu vor protesta, dar suntem siguri că de votat vor putea vota la sorocul electoral anticipat sau la termen. Acest drept nu se pierde odată cu moartea la noi. O democrație moartă ca a noastră, trăiește nu doar cu ajutorul morților vii.
