La douăzeci de ani după 11 septembrie, luna septembrie poate avea, din nou, un rol decisiv în viitorul Occidentului. Circumstanțele dramatice ale retragerii din Afganistan au marcat simbolic sfârșitul unei ere în care Europa s-ar putea baza pe Statele Unite. În timp ce alegerile, în această lună, în Germania, vor deschide un nou capitol în politica germană și europeană, după șaisprezece ani de cancelarie ai Angelei Merkel. Întrebarea dacă și cum Berlinul poate ajuta UE să își găsească drumul în labirintul din ce în ce mai periculos al politicii mondiale nu a fost niciodată atât de pertinentă.
Un nou sondaj efectuat în douăsprezece state membre ale UE de către Consiliul European pentru Relații Externe (ECFR) arată că europenii tind să vadă Germania ca o forță integratoare și o putere de încredere, pro-europeană. Merkelismul, un stil politic bazat pe echilibrarea abilă între diferite interese, cu scopul de a găsi compromisuri care să satisfacă toate părțile implicate, pare să fi fost un succes. Și, întrebați ipotetic, despre cine vor vota în calitate de „președinte al UE”, dintre Merkel și francezul Emmanuel Macron, pluralități semnificative din toate țările (inclusiv Franța) favorizează cancelarul german. Conducerea lui Merkel a redus foarte mult frica vecinilor săi de dominația germană. Astăzi, doar 10% dintre europeni consideră că un președinte german al Comisiei Europene este un lucru rău. În timp ce un număr semnificativ de europeni au încredere în Berlin că va conduce UE în problemele economice, precum și în problemele legate de democrație și statul de drept – în ciuda criticilor de lungă durată aduse agendei de austeritate a țării în timpul crizei datoriilor europene, și a „nulei sale”. („zero negru”) regula echilibrului bugetar. Poate cel mai izbitor, totuși, Germania este ținută cu cel mai mare respect de cei care se simt cel mai puternic atașați de proiectul și valorile europene. Cu toate acestea, o simplă continuare a merkelismului, dincolo de septembrie, este puțin probabil să fie suficientă, având în vedere provocările complexe cu care se confruntă Germania și proiectul european mai larg. Acesta este paradoxul moștenirii lui Merkel: pentru a îndeplini rolul de lider binevoitor al UE, Berlinul va trebui să revizuiască acele principii ale merkelismului care i-au făcut pe europeni să-și plaseze speranțele asupra Germaniei. Pe lângă menținerea Uniunii UE – cea mai mare prioritate și realizare a lui Merkel – Germania va trebui să conducă lupta împotriva celor mai periculoase amenințări cu care se va confrunta UE în următorii ani.
Primul este o potențială distrugere a statului de drept. Aici, strategia lui Merkel de evitare a conflictelor a dat înapoi și a dat naștere unei diferențieri între anumite state membre, precum Ungaria și Polonia, și blocul mai larg. UE nu poate supraviețui fără standarde comune de independență judiciară, respectarea valorilor și principiilor și recunoașterea CJUE ca arbitru final. Tocmai aceste reguli fundamentale sunt astăzi atacate în unele părți ale Europei. În era post-Merkel, Germania va trebui să devină un apărător mult mai direct al valorilor și principiilor europene împotriva autocraților. Nu se mai pot satisface ambele părți. Și încercarea de a face acest lucru ar fi în detrimentul proiectului european. Al doilea este cel al marginalizării geopolitice a UE. În multe privințe, merkelismul a fost posibil doar datorită conducerii SUA a blocului occidental și a ordinii multilaterale bazate pe reguli care leagă membrii săi. Cu toate acestea, întrucât lumea intră acum într-o „epocă a nepăcii”, acest ordin se strică și este rapid, iar plecarea lui Merkel va grăbi probabil această schimbare în cadrul alianței occidentale. În cea mai mare parte a erei Merkel, se părea că UE ar fi luat o vacanță geopolitică și ar fi externalizat responsabilitatea față de partenerul său transatlantic. Dar, în noua lume de astăzi, aceasta nu mai este o opțiune. Europa are nevoie de conducere, în special pe măsură ce agenda sa devine conturată, din ce în ce mai mult, de factori externi, precum schimbările climatice, concurența tehnologică, securitatea și migrația. Dacă Germania, dincolo de Merkel, trebuie să meargă până la această mantie și să împingă proiectul european înainte, va trebui să părăsească zona de confort și să se aventureze în zone pe care nici nu a vrut să le conducă, nici în care nu avea încredere că va face acest lucru în ultimii șaisprezece ani . Va trebui să ofere partenerilor săi europeni idei clare cu privire la rolul și pozițiile UE într-o lume din ce în ce mai competitivă. Noul guvern german din Berlin va trebui să demonstreze mai clar decât înainte că acționează dintr-o poziție europeană, mai degrabă decât dintr-o poziție preponderent germană, în relațiile sale cu China și Rusia. Și va trebui să găsească o modalitate de a schimba echilibrul puterii, în angajamentele sale transatlantice, astfel încât europenii să se simtă în siguranță și reprezentați în lume. Acesta ar fi cel mai bun mod de a ne asigura că moștenirea lui Merkel depășește merkelismul.
