Interviu realizat, la 23 decembrie 2009, cu doamna Jeri Guthrie-Corn, angajată a Ambasadei Statelor Unite la București în zilele fierbinți ale iernii lui 1989.
România liberă: Cum erau românii acum 20 de ani?
Jeri Guthrie-Corn: Cu 20 de ani în urmă, această țara era o țară foarte tristă. Nu neg că românii și-au iubit dintotdeauna familiile și că și-au pastrat întotdeauna credința. Numai că traiau în condiții fizice foarte, foarte grele. Gazele erau închise sau se opreau foarte des în mijlocul iernii, așa că încălzirea era mereu o problemă. Apa era, de asemenea, o problemă. Îmi amintesc că pentru lungi perioade de timp nu aveam apă decât o oră dimineața și o oră seara. Electricitatea era și ea o problemă pentru multă, multă lume, pentru că se oprea adesea. Dar, în primul rând, nu exista hrană.
Acum cred că mulți români aveau hrană, legume pe care le conservau, de exemplu, pe care le aduceau de la familiile lor de la țară. Dar dacă mergeai iarna, să zicem, în Piața Amzei, unde obișnuiam eu să merg, nu găseai decât vreo căteva cepe și, poate, una sau două verze și asta era tot. De aceea, Ambasada Statelor Unite primea o dată la două luni un avion-cargo încărcat cu mâncare din SUA. În ziua sosirii avionului, toată lumea din ambasadă, inclusiv ambasadorul, își punea blugii și mergea la aeroport, să descarce avionul. Desigur, fiecare familie avea propria listă pe care o comandase, așa că după ce descărcam avionul, fiecare dintre noi ducea acasă produsele comandate, dar a doua zi organizam o tombolă pentru fructe și legume. Pot spune că dacă plecai acasă cu trei mere sau o căpățână de broccoli erai foarte, foarte norocos.
Așadar, în iulie 1989 erați o americancă tânără, la începutul carierei diplomatice, în România stalinistă. Cinci luni mai târziu, se întampla, aproape din senin, decembrie 89. Trebuie să fi fost înspăimântător.
A fost înspăimântător! Pe 21 decembrie, mergeam pe strada Batiștei împreună cu un coleg de la ambasadă, când am auzit în spatele nostru ceea ce cred că era o mitralieră Kalașnikov AK-47. În acel moment am început să fug, dar prietenul meu m-a apucat de braț și mi-a spus: „Nu fugi! Mergi repede drept înainte până la ambasadă!” A fost înfricoșător. Cum să spun… plutea o anumită tensiune în aer. Cred că termenul românesc e „scânteie”. Eu și soțul meu fusesem deja în Algeria, care era sub stare de asediu după ce 1.200 de algerieni fuseseră uciși de armată, și am recunoscut la București genul de tensiune care se acumulează în aer atunci când este pe cale să se producă o revoltă populară.
Când am plecat de aici, în 1991, ne-am întors la Washington, am învățat rusește și am mers la Moscova. Și eram acolo, în 1993, când președintele Elțin a atacat Parlamentul Rusiei. A fost același gen de situație. Puteai să-ți dai seama că nu era nevoie decât de o scânteie ca totul să înceapă să se destrame. Și s-a întâmplat și la Moscova. Am ieșit la o plimbare și ne-am uitat de-a lungul străzii pe care se afla ambasada. La câțiva metri de noi, cineva dăduse foc unui maldăr de anvelope. Am știut în acel moment că luptele începuseră.
Și-a imaginat vreunul dintre americanii pe care îi cunoașteți că așa ceva se va întâmpla în România, pentru că nici unul dintre românii pe care îi cunoșteam eu nu a făcut-o?
Cred că pe cât de inadecvată pare, privind în urmă, teoria dominoului pentru sud-estul Asiei, pe atât de limpede putem identifica un efect de domino în această parte a lumii. Pe măsură ce evenimentele se desfășurau, așa cum se poate vedea acum din comemorările pe care le prezintă televiziunile și posturile de radio – în Polonia, cu Solidaritatea, apoi cu Zidul Berlinului -, pe măsură ce libertatea își croia drum în Europa de Est, nu era atât de straniu să gândești că se va întâmpla și aici, în România. Condițiile din România erau însă mult mai dificile decât în majoritatea celorlalte țări. Aici domnea un regim totalitar.
Dacă faci o fotografie din satelit a Asiei pe timp de noapte, observi o mare pată neagră, unde nu există nicio lumină. Aceea este Coreea de Nord. Cred că dacă am fi făcut genul acesta de fotografii în 1989, și România ar fi fost o mare pată neagră. Dacă vrei sa înțelegi cum arăta România în 1989, și aici poate împărtășesc amintirile multor români, atunci trebuie să vezi filmul 4 luni, 3 săptămâni, 2 zile. Exact așa arăta România în 1989. Găsesc că filmul este foarte realist și că descrie fidel această țară așa cum era în urmă cu 20 de ani, cu excepția unui singur detaliu: sunt destul de sigură că, în realitate, „doctorul” ar fi fost plătit nu cu bani, ci în cartușe de Kent.
Așadar, au conspirat americanii și rușii să răstoarne regimul Ceaușescu?
Nu, absolut! Am cunoștintță de relatarea la care faceți referire. (Este vorba despre „În sfârșit, adevărul", cartea de interviuri realizate de Alex Mihai Stoenescu cu generalul Victor Athanasie Stănculescu, apărută cu câteva zile înaintea realizării acestui interviu – n.RL.). Nu, absolut! Cu siguranță, noi am încurajat libertatea și democrația în această parte a lumii, așa cum o facem în orice parte a lumii, și am făcut asta îndeosebi prin Radio Europa Liberă și Vocea Americii.
De fapt, cred ca era în 22 decembrie, când lucrurile se mai calmaseră puțin, în prima parte a zilei. Oamenii veneau în fața ambasadei, pe strada Tudor Arghezi. Pe vremea aceea nu aveam un dispozitiv de securitate ca acum… Așadar, oamenii se adunaseră, n-o să uit asta niciodată…, și își strecurau mâinile prin grilajul porților de fier. Am izbucnit în urale, ne strângeam mâinile și ne îmbrățișam. Mulți dintre românii care continuau să vină pe stradă, care era plină, strigau: „Mulțumim, America, vă mulțumim pentru Vocea Americii, vă mulțumim pentru libertatea noastră”. Iar reacția noastră a fost: „Voi sunteți cei care v-ați recucerit libertatea, nu noi. Noi suntem doar martori ai curajului vostru”.
Citește și: Revoluţia după 24 de ani. Istoria unei fotografii istorice
După cum știți probabil, există o înregistrare faimoasă din seara zilei de 22 decembrie în care Ion Iliescu este surprins spunând: „Tocmai am sunat la Ambasada URSS să le spunem cine suntem și ce vrem”. A sunat cineva în acele zile la Ambasada Statelor Unite să vă spună „cine erau și ce vroiau”?
Din câte știu eu, n-a sunat nimeni. Nu-mi amintesc de nicio discuție privind vreun telefon primit din partea Frontului Salvării Naționale. Pe de altă parte, acesta ar fi fost un apel la care ar fi răspuns direct ambasadorul, iar eu eram pe vremea aceea abia la a doua misiune a mea ca diplomat și nu aveam o poziție în care să fi fost informată despre activitatea ambasadorului.
Dar, cu siguranță, trebuie să fi auzit ceva dupa aceea.
Nu, nu îmi amintesc nimic de acest fel.
Ați spus mai devreme că și diplomați din alte țări s-au refugiat în Ambasada Statelor Unite.
Da. Ambasadorul Marii Britanii a venit la noi. Reședința sa la vremea aceea se afla undeva pe lângă Televiziunea Română și a fost ținta unor tiruri care i-au avariat casa. Împreună cu el au venit și câțiva diplomați de la Ambasada Marii Britanii. Cred că au mai venit și niște germani. În momentul acela, în București se afla un singur om de afaceri american și a venit și el, împreună cu familia lui. Au mai venit mai mulți elevi japonezi și un număr de americani care erau aici fie ca turiști, fie cum s-a întâmplat cu o doamnă care îmi amintesc că venise pentru tratament cosmetic, pentru că România era renumită ca un loc bun pentru tratamente cosmetice.
În cele din urmă, și jurnaliștii de la aeroport au reușit să ajungă la ambasadă, deși, atunci când ziariștii uneia dintre cele mai importante rețele americane de știri au ajuns pe aeroport, am vorbit cu ei la telefon și ne-au spus „Ne predăm și venim la ambasadă”, iar când am vorbit câteva minute mai târziu, ne-au spus: „Nimeni nu poate pleca de aici. Se trage prea mult”.
S-a tras vreun glonț asupra ambasadei americane?
Nu.
Cum așa? Mă gândesc că se trăgea peste tot în zilele acelea.
Se trăgea. Nu știu exact. Tudor Arghezi este o strada foarte mică și îngustă. Deși erau clădiri mai înalte peste drum, nu-mi amintesc să fi fost tras vreun foc direct asupra ambasadei. Cu siguranță că am fi știut dacă s-ar fi întâmplat. Și, desigur, aveam pe atunci, așa cum avem și acum, gărzile pușcașilor marini, a căror misiune este să protejeze viețile americanilor din incinta ambasadei.
Aveți cunoștință să fi existat români care să fi încercat să se refugieze în ambasada americană?
Nu, nu am. Dar, deși nu au existat români care să se refugieze în ambasadă, aveam atunci, așa cum avem și acum, mulți angajați români, profesioniști cu calificare foarte înaltă. Trebuie să spun cu mare regret că unul dintre angajații români ai Ambasadei Statelor Unite a fost ucis în luptele de atunci. În mod normal, era asistent pentru transporturi și taxe. În calitatea mea de responsabil cu logistica, i-am cerut la un moment dat să conducă o mașina și, în timp ce conducea acea mașina undeva lângă Academia Militară, a fost împușcat și ucis.
Alți angajați români și-au arătat loialitatea rămânând să lucreze, chiar dacă de multe ori erau îngrijorați pentru soarta familiilor lor. O angajată care era consilier economic a rămas, de exemplu, peste noapte ca să răspundă la telefoane și să lucreze în centrala telefonică și chiar a scris un jurnal despre noaptea aceea și devotamentul ei.
Deci nu eram numai americani. Au fost și angajați români care au lucrat împreună cu noi, pentru că, de exemplu, în încercarea de a-i localiza pe americanii din țară, trebuia ca românii care lucrau la secțiunea consulară să ne ajute să găsim anumiți oameni și să dea telefoane. Primul lucru pe care, în mod normal, a trebuit să-l facem într-o asemenea împrejurare a fost să sunăm la Washington, iar noi am avut o conversație cu Washingtonul care a durat cam 60 de ore. Așadar, oamenii erau nevoiți să se organizeze în schimburi ca să continue conversația și să schimbe informații.
Să presupunem că ați dori să scrieți o carte despre experiența dumneavoastră din decembrie 1989. Despre ce ați scrie?
În primul rând, aș scrie despre curajul poporului român la care am asistat, curajul de a cere să fie liberi și de a se revolta împotriva unui regim tiranic, totalitar. Nu am uitat niciodată acel curaj pentru care voi respecta întotdeauna poporul român. Îmi amintesc cum priveam de la fereastra apartamentului nostru din strada Maria Rosetti; stăteam la etajul cinci a unei case minunate, care a fost dărâmată, iar în locul ei a fost construită o cladire de birouri – cred că era în dimineața zilei de 22 decembrie. Strada era plină de oameni care se îndreptau spre Piața Palatului, neîndrumați de nimeni, pentru a lupta pentru libertate. Unii aveau în maini ciocane, alții bâte, dar nu erau decât oameni care încercau să se alăture protestelor, deși, la ora aceea nimeni nu știa ce se întâmplă.
Îmi amintesc că am ascultat focurile de armă automată vreme de două sau trei nopți la rând. Îmi amintesc de un elicopter care a zburat desupra centrului Bucureștiului, din care au aruncat bucățele mici de hârtie pe care scria ceva de genul: „Demonstranți, plecați acasă! Încetați protestul! Acesta este un avertisment!”. Ne aflam în clădirea ambasadei, care are o curte în spate, Și cineva ne-a chemat afară Și am văzut cum din cer cădeau bucâțelele de hârtie. Îmi amintesc că, fiind Crăciunul, mulți dintre diplomați și familiile lor plecaseră deja în vacanță, dar cei care au rămas s-au străduit să pregătească masa tradițională de Crăciun, aceea cu curcan, cu umplutură, cu placinte. Când a devenit clar că nimeni n-avea să se așeze în jurul mesei de Crăciun în acel an, toți curcanii au fost făcuți sandviș, iar plăcintele, împărțite. Cred că soldații români care făceau de gardă la ambasadă, la consulat și la reședința ambasadorului au mâncat în acele zile mai mult decât o făcuseră de luni de zile, pentru că toata lumea, inclusiv eu, le aducea platouri întregi de mâncare.
Astăzi, după 20 de ani, există mulți oameni în România, mai ales tineri, care se întreabă dacă a meritat. Ce le-ați răspunde?
Știți ceva? Tocmai am discutat despre asta cu șoferul meu recent și mi-a spus cam așa: „Cum poate cineva să ăși pună o astfel de întrebare? Am încercat într-o seară, împreună cu sotia, să numărăm: avem mașină de spălat, avem mâncare, avem electricitate, suntem proprietarii apartamentului în care locuim, parcurile sunt frumoase și pline de flori, găsim tot ce dorim în orice magazin, putem să votăm. Nici măcar nu putem număra avantajele care își au originea în acele zile”.
Dați-mi voie să vă mai spun un lucru. Cineva m-a întrebat care a fost reacția americanilor la execuția cuplului Elena și Nicolae Ceaușescu. Nu pot comenta politica oficială a Statelor Unite, dar pot să vă spun următorul lucru: când am evacuat ambasada de la București, am transportat 148 de oameni, într-o coloană cu 38 de mașini, spre Sofia și bucureștenii ne făceau cu mâna în semn de prietenie. A doua zi, în ziua de Crăciun, am zburat spre Statele Unite. Când am ajuns la Washington, am fost întâmpinați de cineva de la Departamentul de Stat cu vestea că Ceaușescu a fost executat. Reacția noastră imediată a fost una de ușurare. Unii dintre noi au izbucnit chiar în urale de bucurie. Dar îmi amintesc ca m-am întors spre un coleg și i-am spus: „Știi ceva? Cred că adevărata dreptate s-ar fi făcut dacă ar fi fost condamnat să stea la coadă pentru tot restul vieții".
